PRAGMATISM s. n. Tradiție filosofică centrată pe problema semnificației adevărului. ♦ P. gener. Atitudine a celui care se adaptează la orice situație, care ia în considerație (numai) eficacitatea, utilitatea practică. – Din fr. pragmatisme.

pragmatism sn [At: RALEA, S. T. III, 224 / Pl: ~e / E: fr pragmatisme] 1 Curent filozofic idealist-subiectiv care consideră noțiunile, ideile, teoriile etc. exclusiv din punctul de vedere al eficacității lor practice, ca reguli, planuri, instrumente de acțiune, identificând adevărul cu utilul. 2 (Pex) Atitudine, concepție etc. a celui care ia în considerație numai eficacitatea, utilitatea practică.

PRAGMATISM s. n. Curent filozofic care proclamă drept unic criteriu al adevărului ceea ce este util și avantajos din punct de vedere practic. ♦ P. gener. Atitudine a celui care se adaptează la orice situație, care ia în considerație (numai) eficacitatea, utilitatea practică. – Din fr. pragmatisme.

PRAGMATISM s. n. Curent filozofic idealist care, negînd adevărul obiectiv, proclamă drept unic criteriu al adevărului numai ceea ce este util și avantajos din punct de vedere practic.

PRAGMATISM s. n. Curent filozofic idealist care, negînd adevărul obiectiv, proclamă drept unic criteriu al adevărului numai ceea ce este util și avantajos din punct de vedere practic. – Fr. pragmatisme.

PRAGMATISM s.n. Curent filozofic de factură idealist-subiectivistă, răspîndit mai ales în S.U.A., care neagă adevărul obiectiv proclamînd drept unic criteriu al adevărului numai ceea ce este util și avantajos. [Cf. fr. pragmatisme].

PRAGMATISM s. n. curent în filozofia contemporană, care, indentificând obiectul cunoașterii cu procesul cunoașterii, consideră noțiunile, ideile, teoriile etc. exclusiv din punctul de vedere al eficacității lor practice. ◊ (p. ext.) atitudine, concepție etc. care are în vedere (numai) eficacitatea, utilitatea practică. (< fr. pragmatisme, engl. pragmatism)

PRAGMATISM n. 1) Curent filozofic care susține că utilitatea practică este unicul criteriu al adevărului. 2) Atitudine a unei persoane pragmatice. /<fr. pragmatisme

pragmatism n. doctrină filozofică care iea drept criteriu al adevărului valoarea practică.

pragmatism s. n.

pragmatism s. n.

pragmatism s. n.

PRAGMATÍSM (< fr. {i}; {s} gr. pragma „acțiune”) s. n. 1. Tradiție filozofică centrată pe problema semnificației adevărului și asociată îndeosebi cu C.S. Peirce, W. James și J. Dewey. Apariția p. a fost precedată de discuțiile din anii 1860 dintre un număr de matematicieni, juriști, psihologi, filozofi, toți influențată de teoria darwinistă a evoluției și preocupați de ideea unei filozofii științifice, în care chestiunile să poată fi puse la fel de categoric ca în științe. Pornind de la definiția credinței a lui Al. Bain ca regulă de acțiune, Peirce a arătat că funcția cercetării științifice nu este de a reprezenta realitatea, ci mai degrabă de a ne face capabili să acționăm eficient. El a conceput p. ca o metodă de clarificare a ideilor de semnificație, adevăr și realitate. P. a fost adaptat și modificat de W. James, care a introdus elemente subiective (credința) în criteriul semnificației, ceea ce l-a făcut pe Peirce să se delimiteze și să-ți redenumească doctrina „pragmaticism”. J. Dewey a dezvoltat implicațiile p. în etică și filozofia socială. Alte dezvoltări în tradiția p. au realizat G.H. Mead, Cl. Ir. Lewis, F.C.S. Schiller. Adesea sunt percepuți ca aparținând acestei tradiții și W. van O. Quine, H. Putnam, R. Rorty, D. Davidson. 2. Spirit practic; prioritate acordată aspectelor practice, utile, concrete ale unor acțiuni, gândiri etc.