plescăit sn [At: DELAVRANCEA, H. T. 164 / P: ~că-it / Pl: ~uri / E: plescăi] 1 Zgomot făcut de cineva atunci când mănâncă repede și lacom. 2 Pleoscăire (4). 3 Zgomot produs de buze în timpul sărutatului. 4 Pleoscăire (1). 5-7 (Rar) Pocnet (1-3).

PLESCĂIT s. n. 1. Zgomot făcut cu gura, cînd se mănîncă lacom și repede; sunet produs prin desprinderea bruscă a limbii de cerui-gurii, prin care se exprimă un îndemn sau uimire, plăcere, admirație. Îndemna iepele arar cu un plescăit de limbă energic. REBREANU, R. I 215. Plescăitul lacom a optzeci de tovarăși și pedagogii cu ifosul lor. DELAVRANCEA, H. T. 164. 2. Zgomot produs de apa care se lovește de țărmuri sau de către un obiect care lovește apa; pleoscăit. De afară venea plescăitul valurilor în coastele șlepului. DUNĂREANU, CH. 97. Plescăitul unor brațe se auziră, și două trupuri se puteau distinge înaintînd greu spre mal. id. ib. 241. 3. (Impropriu) Pocnitură. Caii se ghemuiau pe tăpșanele repezi; cîte un plescăit de copită răsuna ca-ntr-o catedrală. VLAHUȚĂ, O. AL. II 47.

PLESCĂIT ~uri n. 1) v. A PLESCĂI. 2) Zgomot răsunător produs prin desprinderea bruscă a limbii de cerul gurii sau a buzelor una de alta. 3) Zgomot produs de un corp când se lovește sau este lovit de un lichid. /v. a plescăi

plescăi vi [At: POLIZU / V: (înv) pleșc~, (reg) plis~ / Pzi: plescăi, (pop) ~esc / E: pleasc + -ăi] 1 (Cu determinările „din limbă”, „din buze”) A desprinde brusc buzele una de alta sau limba de cerul gurii, în semn de plăcere, producând un zgomot caracteristic Si: (reg) a clefăi, a plescăni (4), a pleoscăi (5), (reg) a plioscăni (1). 2 A pleoscăi (1). 3 (Rar) A aplauda. 4-5 (D. lichide, substanțe vâscoase etc.) A pleoscăi (3-4). 6 (D. corpuri solide) A lovi un lichid sau o substanță vâscoasă, producând un zgomot caracteristic. 7 A pleoscăi (6). 8 (Rar) A gâlgâi.

pleșcăi v vz plescăi

pliscăi v vz plescăi

PLESCĂI, plescăi și plescăiesc, vb. IV. Intranz. A scoate un sunet caracteristic desprinderii bruște a limbii de cerui-gurii sau a buzelor una de alta, în semn de plăcere (mai ales cînd se mănîncă ceva gustos); a mînca cu zgomot. La început ți-a fost rușine să mănînci și-ți era ciudă că plescăiești cînd sorbi. PAS, Z. I 69. Englezul îl goli dintr-o dată, plescăi din limbă, închise o clipă ochii și întinse din nou paharul. BART, S. M. 98. ◊ Fig. [Focul] creștea tot mai roșu, plescăind și lingînd cerul vînăt cu limbile lui gigantice. CAMILAR, N. I 182. ◊ Tranz. (Rar) Băiatul povestește a doua zi, plescăind buzele, cum s-a ospătat: cu supă și friptură și cozonac. PAS, Z. I 67. 2. A lovi (în special într-un corp lichid sau moale) producînd un zgomot caracteristic; a pleoscăi. Prizonierii legați cu funii treceau mereu pe uliți, prin noroiul în care plescăiau copitele cailor. DUMITRIU, N. 124. [În mîl] plescăia lipicios cîte o coadă de crap. GALAN, Z. R. 45. La început lopețile făceau zgomot, plescăind degeaba, ca și cum ar fi fost mînuite de copii. D. ZAMFIRESCU, R. 121. ◊ Tranz. Alunecă gîrla-ntre sălcii; În luntre-un copil de pescar Tot plescăie undița-n apă Și fluieră micul ștrengar. IOSIF, T. 134. [Papucii] știe să-i poarte și să-i plescăiască. TEODORESCU, P. P. 78. ♦ (Despre lichide) A se lovi de un corp tare, făcînd să se audă un zgomot caracteristic. Gheorghe Soare urcă și rămase agățat de-un butoi în care apa mai plescăia, zbătîndu-se. MIHALE, O. 365. O luarăm încet de-a lungul docului, pe cînd valurile răscolite plescăiau la mal. DUNĂREANU, CH. 94.

PLESCĂI, plescăi, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A mînca cu zgomot; a scoate un sunet caracteristic, desprinzînd brusc buzele una de alta sau limba de cerul gurii, în semn de plăcere. 2. Intranz. A lovi într-un lichid, producînd un zgomot caracteristic; (despre lichide) a se lovi de un corp tare, făcînd să se audă un zgomot caracteristic; a pleoscăi. – Din pleasc.

A PLESCĂI plescăi intranz. 1) A scoate un sunet caracteristic, desprinzând brusc buzele una de alta sau limba de cerul gurii (în semn de plăcere sau de uimire); a plesni din buze. 2) A mânca lacom, făcând zgomot cu limba și cu buzele; a clefăi. 3) (despre corpuri) A produce un zgomot caracteristic prin lovire de suprafața unui lichid; a face „pleosc”. Vâslele plescăie. 4) (despre lichide) A se lovi cu zgomot de ceva tare. Valurile plescăie. /pleasc + suf. ~ăi

pléscăĭ și -ĭésc v. intr. (vsl. sîrb. ceh. pleskati, a aplauda, a pleoscăi din palme, sîrb. rut. pljúskati, bg. pleskam, pliskam, rus. pleskatĭ, plesnútĭ. V. pleosc, pleoscăĭ, plesnesc). Produc un huĭet pin izbirea limbiĭ în gură.

plescăit s. n., pl. plescăituri

plescăit s. n., pl. plescăituri

plescăit s. n., pl. plescăituri

plescăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. plescăi, 3 plescăie, imperf. 1 plescăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să plescăi, 3 să plescăie

plescăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. plescăi, 3 plescăie, imperf. 3 sg. plescăia; conj. prez. 3 să plescăie

plescăi vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. plescăi, 3 sg. și pl. plescăie, imperf. 3 sg. plescăia

plescăi (ind. prez. 3 sg. și pl. plescăie)

PLESCĂIT s. 1. clefăială, clefăit, molfăială, molfăire, molfăit, molfăitură, plescăială. (Când mănâncă se aude un ~.) 2. pleoscăit, pleoscăitură, plescăitură. (~ făcut cu limba.)

PLESCĂIT s. 1. clefăială, clefăit, molfăială, molfăire, molfăit, molfăitură, plescăială. (Cînd mănîncă se aude un ~.) 2. pleoscăit, pleoscăitură, plescăitură. (~ făcut cu limba.)

PLESCĂI vb. 1. a clefăi, a molfăi, (rar) a clefeti, (reg.) a ciofăi, a murseca, a plescăni. (~ când mănâncă.) 2. a pleoscăi, (reg.) a plioscăni. (~ cu limba.) 3. a pleoscăi, (reg.) a cipcii. (Apele ~ lovindu-se de maluri.) 4. a pleoscăi, (reg.) a plescăni. (Noroiul ~ sub bocanci.) 5. a pleoscăi. (A ~ cu papucii, în mers.)

PLESCĂI vb. 1. a clefăi, a molfăi, (rar) a clefeti, (reg.) a ciofăi, a murseca, a plescăni. (~ cînd mănîncă.) 2. a pleoscăi, (reg.) a plioscăni. (~ cu limba.) 3. a pleoscăi, (reg.) a cipcii. (Apele ~ lovindu-se de maluri.) 4. a pleoscăi, (reg.) a plescăni. (Noroiul ~ sub bocanci.) 5. a pleoscăi. (A ~ cu papucii, în mers.)