pirogravură sf [At: ALEXI, W. / PI: ~ri / E: fr pyrogravure] 1 Ornament realizat prin pirogravare. 2 (Pex) Obiect pirogravat. 3 Pirogravare. 4 Artă a decorării prin pirogravare.

PIROGRAVURĂ, (2) pirogravuri, s. f. 1. Arta de a decora suprafața unor obiecte de lemn, de piele etc. prin pirogravare. 2. Gravură, desen decorativ executat prin pirogravare.

PIROGRAVURĂ s.f. Tehnica gravării în lemn, în piele sau pe metal, făcută cu ajutorul unui instrument ascuțit la vîrf și înroșit la foc sau cu un termocauter. ♦ Gravură făcută prin pirogravare. [< fr. pyrogravure].

PIROGRAVURĂ s. f. tehnică de ornamentare a suprafeței unor obiecte din lemn, os, piele etc. cu un instrument ascuțit la vârf și înroșit. ◊ gravura obținută; obiect pirogravat. (< fr. pyrogravure)

*pirogravúră f., pl. ĭ (d. vgr. pyr, foc, și gravură). Arta de a desemna pe lemn pin ajutoru unuĭ vîrf pe metal înroșit la foc. Figură desemnată așa.

pirogravură (desp. -ro-gra-) s. f., g.-d. art. pirogravurii; pl. pirogravuri

pirogravură (-ro-gra-) s. f., g.-d. art. pirogravurii; pl. pirogravuri

pirogravură s. f. (sil. -gra-) → gravură

PIROGRAVÚRĂ (< fr.) s. f. 1. Tehnică de ornamentare a suprafeței obiectelor de lemn, os, piele etc., care constă din incizarea unui desen cu un instrument metalic ascuțit la vârf și înroșit în foc cu un termocauter. P. a fost mult folosită în România, mai ales la începutul sec. 20, pentru ornamentarea unor măsuțe, birouri, scaune etc., fiind considerată a avea o tentă specific națională, inspirată din sculptura decorativă medievală românească. 2. Obiect gravat prin pirogravură (1).