perorație sf [At: MARCOVICI, R. 82/2 / V: (rar) ~iune / Pl: ~ii / E: lat peroratio, -onis cf fr péroraison] 1 Parte finală, concluzie a unui discurs, a unei cuvântări, rostită însuflețit și emfatic. 2 (Pgn) Vorbire însuflețită și emfatică, destinată să convingă.

PERORAȚIE, perorații, s. f. Partea finală a unui discurs, a unei cuvîntări etc. rostită de vorbitor pe un ton însuflețit și, de obicei, emfatic; p. ext. vorbire însuflețită. Dar am redus la minimum mtncarea, domnule profesor, se văietă Sonia Viișoreanu... în focul perorației. C. PETRESCU, C. V. 207. Își termină discursul, în loc de perorație, cu un îndemn vibrant. REBREANU, R. II 87.

PERORAȚIE s.f. 1. Încheiere a unui discurs în care toate argumentele prezentate anterior sunt reluate într-o formă restrînsă și cu un ton emfatic. 2. Expunere amplă, bombastică, incoerentă; perorare. [Gen. -iei, var. perorațiune s.f. / < lat. peroratio, fr. péroration].

PERORAȚIE s. f. partea finală a unui discurs, a unei cuvântări, rostită pe un ton însuflețit și emfatic; (p. ext.) vorbire însuflețită. (< lat. peroratio)

PERORAȚIE ~i f. 1) v. A PERORA. 2) Parte de încheiere a unei cuvântări, rostită pe un ton patetic. /<lat. peroratio, ~onis

perorațiune sf vz perorație

PERORAȚIUNE s.f. v. perorație.

perorați(un)e f. concluziunea unui discurs.

*perorațiúne f. (lat. per-orátio, -ónis. V. orațiune). Ret. Concluziunea unuĭ discurs, ultima parte și care rezumă ceĭa ce s’a spus în ainte. – Și -áție.

perorație (desp. pe-ro-, -ți-e/per-o-) s. f., art. perorația (desp. -ți-a), g.-d. art. perorației; pl. perorații, art. perorațiile (desp. -ți-i-)

!perorație (pe-ro-, -ți-e/per-o-) s. f., art. perorația (-ți-a), g.-d. art. perorației; pl. perorații, art. perorațiile (-ți-i-)

perorație s. f. (sil. mf. per-), pl. perorații

perorație

perorație, -ției gen. a.

PERORAȚIE (< fr. peroration ; lat. peroratio, de la perorare, a sfîrși un discurs) Ultima parte a unui discurs, concluzie a acestuia. Ea poate avea fie caracterul unei deducții a celor arătate în confirmare, fie acela al unei recapitulări a principalelor probe (enumeratio), fie caracterul unui suprem efort de a convinge auditoriul prin mijlocirea emoțiilor oratorice: compătimire, indignare. Anticii pledau pentru o perorație sobră, ca și exordiul, în tendința păstrării obiectivitătii necesare discursurilor judiciare și deliberative. În discursurile pline de avînt și convingere, perorația ia adesea forme patetice, trezind în auditor sentimente variate, după scopul urmărit de orator. Ex. de perorație este aceea din Pro Milone de Cicero: „Fie sănătoși, concetățenii mei, fie sănătoși. Să fie nevătămați, să fie înfloritori, să fie fericiți, să dăinuie această strălucită cetate, pentru mine cea mai scumpă patrie...”