orientare sf [At: POLIZU / P: ~ri-en~ / Pl: ~tări / E: orienta] 1 Determinare a poziției cuiva în raport cu cele patru puncte cardinale Si: (îvr) orientație (1). 2 Găsire a direcției de urmat pentru a ajunge la destinație Si: (îvr) orientație (2). 3 Posibilitate de a găsi, pe baza anumitor cunoștințe, calea cea mai bună de urmat într-o împrejurare oarecare, atitudinea cea mai potrivită, soluția cea mai justă. 4-5 Poziție a unui obiect (față de punctele cardinale sau) față de alte puncte de reper. 6 (Pex) Direcție. 7 Îndreptare. 8 Tendință. 9-10 (Șîs) ~ politică, religioasă Convingere (politică sau) religioasă.

ORIENTARE, orientări, s. f. Acțiunea de a (se) orienta. 1. Aflare, recunoaștere a direcției și sensului în care se găsesc punctele cardinale în raport cu locul unde se găsește cineva; găsirea direcției și a sensului de urmat pentru a ajunge la destinație; identificarea elementelor de pe teren cu cele de pe o hartă. Orientarea cu ajutorul busolei. ◊ Fig. Conu Dumitrachi ducindu-și degetul la frunte caută în datele marilor evenimente istorice pe care le-a apucat d-sa un punct de orientare cronologică. VLAHUȚĂ, O. A. 473. ◊ Fig. Posibilitatea de a găsi calea cea mai bună de urmat într-o împrejurare oarecare, atitudinea cea mai potrivită, soluția cea mai justă. Cunoașterea teoriei dă orientare și siguranță în activitatea practică. 2. Mod de așezare a unui obiect față de punctele cardinale; p. ext. direcție, sens. Petar Dușan schimbă orientarea și barca începu să ție largul. GALACTION, O. I 198.

ORIENTARE s.f. Acțiunea de a (se) orienta; orientație; (p. ext.) direcție, sens. ♦ (Mat.) Alegere a unei ordini din două ordini totale, opuse. ◊ Orientare profesională = alegerea carierei pentru un individ, efectuată cu ajutorul testelor. ♦ (Fig.) Tendință, înclinare; convingere, concepție. [< orienta].

ORIENTARE s. f. acțiunea de a (se) orienta; orientație. (p. ext.) tendință, înclinare, convingere, concepție. (< orienta)

ORIENTARE ~ări f. 1) v. A ORIENTA și A SE ORIENTA. 2) Mod de așezare în raport cu punctele cardinale. ◊ ~ politică (sau ideologică) stare de spirit bazată pe anumite concepții politice (sau ideologice). [Sil. -ri-en-] /v. a (se) orienta

orientare f. 1. acțiunea de a (se) orienta; 2. dispozițiunea unui edificiu în raport cu punctele cardinale.

orienta [At: I. IONESCU, V. 29 / P: ~ri-en~ / Pzi: ~tez / E: fr orienter] 1-2 vr A ști încotro să se îndrepte (în raport cu punctele cardinale sau) cu alte puncte de reper pentru a ajunge la destinație. 3 vr A recunoaște direcția. 4 vr A găsi drumul. 5 vr A descoperi, datorită cunoașterii unor fapte, soluția sau atitudinea cea mai bună de urmat într-o împrejurare. 6 vt A îndrepta pe cineva într-o anumită direcție. 7 vt A așeza pe cineva sau ceva într-o anumită poziție sau direcție față de punctele cardinale. 8 vt A imprima o anumită linie de evoluție Si: a dirija, a îndruma. 9 vr A se călăuzi. 10 vr A-și manifesta preferința pentru cineva sau pentru ceva. 11 vr A-și îndrepta preocupările spre cineva sau spre ceva.

ORIENTA, orientez, vb. I. 1. Refl. A recunoaște, a stabili direcția, a găsi drumul, a ști încotro să se îndrepte (în raport cu punctele cardinale sau cu alte puncte de reper) pentru a ajunge la destinație; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o împrejurare oarecare, atitudinea cea mai potrivită, soluția cea mai justă. Vechii corăbieri se orientau după steaua polară, cm Căută să se orienteze, dar o beznă atît de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluși nici o nuanță în negrul înăbușitor. REBREANU, P. S. 83. 2. Tranz. A așeza un lucru sau pe cineva într-o anumită direcție sau poziție față de punctele cardinale. Casa este orientată spre răsărit. ♦ A îndrepta, a dirija, a îndruma. Nu găsi nimic care să-l orienteze iar pe drumurile Podenilor. Cîmpia nu-și arăta decît nemărginirea-i neagră. MIHALE, O. 282. Ibrăileanu exercita... o presiune delicată și fină asupra mea orientîndu-mă. SADOVEANU, E. 180.

ORIENTA vb. I. 1. refl. A afla poziția punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a ști încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) A descoperi felul de a proceda într-o situație, a găsi soluția unei probleme. 2. tr. A așeza (ceva) în raport cu punctele cardinale. ♦ A îndrepta, a îndruma; (mar.) a îndrepta velatura astfel încît să prindă vîntul. ♦ (Mat.) A da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens în plan în jurul unui punct. [Pron. -ri-en-. / < fr. orienter, it. orientare].

ORIENTA vb. I. refl. a afla poziția punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a ști încotro să se îndrepte. ◊ (fig.) a descoperi felul de a proceda într-o situație, a găsi soluția unei probleme. II. tr. a așeza în raport cu punctele cardinale. ◊ a îndrepta; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ◊ (mat.) a da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens de rotație în plan, în jurul unui punct. (< fr. orienter)

A SE ORIENTA mă ~ez intranz. 1) (despre ființe) A ști să determine locul aflării sau direcției mișcării (după anumite semne). ~ pe teren. ~ după soare. 2) fig. A găsi soluția cea mai bună (într-o anumită împrejurare). 3) A avea în imediata apropiere, conformându-se; a se călăuzi; a se conduce. [Sil. -ri-en-] /<fr. orienter

A ORIENTA ~ez tranz. 1) (persoane, colective etc.) A face să se orienteze. 2) (instalații, aparate etc.) A aranja într-o anumită poziție față de un anumit reper (un punct cardinal, o direcție, un obiect). [Sil. ri-en-] /<fr. orienter

orientà v. 1. a determina punctele cardinale: a orienta o hartă; 2. a dispune după direcțiunea punctelor cardinale: bisericile se orientau cu îngrijire; 3. a recunoaște pozițiunea punctelor cardinale: în acest oraș se poate lesne orienta; 4. fig. a cerceta ceva cu deamănuntul spre a ști cum s’apuce lucrul.

*orientațiúne f. (fr. orientation). Acțiunea de a saŭ de a te orienta: orientarea e ușoară pin ajutoru busoleĭ. Pozițiunea unuĭ obĭect față de punctele cardinale. Mar. Dispozițiunea pînzelor ca să primească bine vîntu. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

*orientéz v. tr. (fr. orienter). Așez un lucru după pozițiunea pe care trebuĭe s’o aĭbă față de orient și de celelalte puncte cardinale: a orienta o biserică. Mar. Așez pînzele ca să le izbească bine vîntu. Fig. Îndrept, dirijez: a orienta un copil spre știință. V. refl. Recunosc orientu, știu încotro să merg: în acest oraș te orientezĭ ușor. Fig. Recunosc situațiunea, știŭ ce să fac: în mijlocu uneĭ revoluțiunĭ, e greŭ să te orientezĭ. V. dezorientez.

orientare (desp. -ri-en-) s. f., g.-d. art. orientării; pl. orientări

orientare (-ri-en-) s. f., g.-d. art. orientării; pl. orientări

orientare s. f. (sil. -ri-en-), g.-d. art. orientării; pl. orientări

orienta (a ~) (desp. -ri-en-) vb., ind. prez. 1 sg. orientez, 3 orientează; conj. prez. 1 sg. să orientez, 3 să orienteze

orienta (a ~) (-ri-en-) vb., ind. prez. 3 orientează

orienta vb. (sil. -ri-en-), ind. prez. 1 sg. orientez, 3 sg. și pl. orientează

ORIENTARE s. 1. v. îndrumare. 2. v. direcție. 3. v. concepție.

ORIENTARE s. 1. călăuzire, conducere, dirijare, ghidare, îndreptare, îndrumare. (~ cuiva pe drumul cel bun.) 2. direcție, linie, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 3. concepție, convingere, gînd, idee, judecată, opinie, părere, principiu, vedere, viziune, (livr.) convicțiune. (Are o ~ sănătoasă.)

ORIENTA vb. 1. v. apuca. 2. v. călăuzi. 3. v. îndruma. 4. v. dirija.

ORIENTA vb. 1. a apuca, a se îndrepta, a o lua, a merge, a păși, a pleca, a porni, (rar), a se îndruma, (pop.) a purcede, a se purta, (înv. și reg.) a năzui, (Transilv.) a arădui. (Se ~ spre casă.) 2. a călăuzi, a conduce, a dirija, a ghida, a îndrepta, a îndruma, (înv), a tocmi. (I-a ~ pe drumul cel bun.) 3. a (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) ghida, a (se) îndruma, (înv.) a (se) povățui. (După ce principii se ~ în viată?)

A orienta ≠ a deruta, a dezorienta

A (se) orienta ≠ a (se) dezorienta

AXĂ DE ORIENTARE coordonată solidară cu o aeronavă și a cărei poziție definește orientarea acesteia în spațiu, fiind utilă studierii mișcării unui vehicul aerian în jurul centrului său de greutate, axele principale de inerție fiind admise ca axe de orientare.

ORIENTAREA APARATELOR DE ZBOR/ÎN SPAȚIU, ansamblu de manevre și acțiuni comandate manual sau automat care se finalizează în deplasări unghiulare pentru obținerea unei anumite altitudini, pentru evitarea obstacolelor și a abordajelor.

ORIENTÁRE (< orienta) s. f. 1. Acțiunea de a (se) orienta; p. ext. direcție, sens. ♦ Fig. Tendință, înclinare; convingere, concepție. ◊ O. profesională = dirijarea indivizilor în alegerea acelei profesii pe care vor fi capabili s-o exercite și care le va oferi satisfacție, ținând cont, în repartizarea alegerilor, și de nevoile profesionale ale colectivității. O. p. se bazează pe teste privind aptitudinile intelectuale, gradul de inteligență și caracterul individului; pornind de la aceste date sunt analizate funcțiile pe care individul le poate îndeplini: de conducere, previziune, coordonare, control sau organizare, și sectorul unde le poate exercita: comercial, administrativ, financiar, tehnic, social etc. O. p. este indispensabilă mai ales când are loc o schimbare de profesie la adulți. Primul serviciu de o. p. a fost creat la Boston, în 1908; în 1909, în Anglia, s-au constituit oficii de selecție. În România a existat o intensă propagandă pentru problemele o. p. între 1920 și 1925, în 1927 înființându-se o Comisie de orientare și selecție profesională condusă de C. Rădulescu-Motru și dependentă de Ministerul Muncii. ◊ O. școlară = intervenția de dirijare a elevilor în alegerea domeniilor și formelor de învățământ potrivite cu aptitudinile și dorințele lor, în scopul de a le dezvolta toate posibilitățile la maximum. 2. (PSIH.) Mecanism fundamental al atenției, constând în capacitatea unui individ de a se situa în timp și spațiu.