orchestrion sn [At: ENC. ROM. / Pl: ~oane / E: fr orchestrion, ger Orchestrion] Instrument muzical în formă de orgă sau de pian, cu două sau mai multe claviaturi, care redă efecte de orchestră.

ORCHESTRION s.n. Instrument muzical în formă de orgă sau de pian, cu două sau mai multe claviaturi. [Pron. -tri-on. / < it. orchestrion, germ. Orchestrion].

ORCHESTRION s. n. instrument muzical mecanic în formă de orgă sau de pian, cu claviaturi, care poate imita sonoritatea unei orchestre. (< it. orchestrion, germ. Orchestrion)

ORCHESTRION ~oane n. 1) Instrument muzical mecanic (azi aproape ieșit din uz) care imită sonoritatea unei orchestre simfonice. 2) Mică orgă portativă. [Sil. -tri-on] /<fr. orchestrion, germ. Orchestrion

orchestrion (desp. -tri-on) s. n., pl. orchestrioane

orchestrion (-tri-on) s. n., pl. orchestrioane

orchestrion s. n. (sil. -tri-on), pl. orchestrioane

orchestrion, nume generic, atribuit instrumentelor mecanice* (în bună parte automatizate) care imită orchestra*. Se cunosc 5 tipuri principale de o. 1. Un fel de orgă* portabilă, construită în Olanda în 1789 după indicațiile abatelui Vogler, cu tuburi labiale și cu limbi metalice. 2. Un pian* prevăzut cu un sistem de tuburi de orgă, construit în Praga în 1791 de către Kunt. 3. Un instr. înrudit cu o. 1 și 2, dar perfecționat tehnic, realizat la Viena în 1828. 4. Un tip de armoniu*, inventat la Paris, în 1844. 5. O orgă mecanică, construită la Dresda în 1851 de către E.T. Kaufmann (ulterior îmbunătățită), cu tuburi labiale și cu limbi metalice, capabilă să imite un număr mare de instr. de suflat și percuție*. Muzica se înregistra pe cilindri speciali, acționati de un mecanism asemănător mecanismului de ceasornic. Mai târziu, cilindrii au fost înlocuiți cu rulouri de hârtie specială perforată, iar acționarea a fost preluată de motorul electric. Acest ultim tip de o. s-a răspândit în decursul sec. 19 în bâlciurile și cabaretele din toată Europa. El rezistă încă în Olanda, ca instr. al muzicienilor ambulanți.