obsecrație sf [At: ȘĂINEANU / V: (iuz) ~iune / Pl: ~ii / E: fr obsécration, lat obsecratio, -onis] Figură retorică prin care oratorul invocă sprijinul divinității sau al unei persoane.

OBSECRAȚIE s.f. Figură de retorică prin care oratorul cheamă în ajutor zeii sau oamenii. V. deprecație. [Gen. -iei, var. obsecrațiune s.f. / cf. lat. obsecratio, fr. obsécration].

OBSECRAȚIE s. f. figură retorică prin care oratorul invocă zeii sau oamenii. (< fr. obsécration, lat. obsecratio)

OBSECRAȚIE ~i f. Figură retorică prin care oratorul apelează la divinități sau personalități marcante. [G.-D. obsecrației; Sil. -cra-] /<fr. obsecration, lat. obsecratio, ~onis

obsecrațiune sf vz obsecrație

OBSECRAȚIUNE s.f. v. obsecrație.

obsecrați(un)e f. figură de retorică piin care se imploră ajutorul divin sau al unei persoane.

*obsecrațiúne f. (lat. obsecrátio, -ónis, d. ób-secro, -secráre, a ruga în numele zeilor, compus al luĭ sacrare, a consacra, d. sacer, sacru). Ret. Figură pin care oratoru imploră ajutoru zeilor, al luĭ Dumnezeŭ saŭ al uneĭ persoane. Pl. La Romanĭ, rugăciunĭ publice ordonate cînd patria era în pericul. – Și -ație.

obsecrație (desp. -se-cra-ți-e) s. f., art. obsecrația (desp. -ți-a), g.-d. art. obsecrației; pl. obsecrații, art. obsecrațiile (desp. -ți-i-)

obsecrație (-se-cra-ți-e) s. f., art. obsecrația (-ți-a), g.-d. art. obsecrației; pl. obsecrații, art. obsecrațiile (-ți-i-)

obsecrație s. f. (sil. -cra-ți-e), art. obsecrația (sil. -ți-a), g.-d. art. obsecrației; pl. obsecrații, art. obsecrațiile (sil. -ți-i-)

obsecrație, sin. deprecație.