numit, ~ă [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 48/12 / V: (înv) ~meit, (reg) lu~ / Pl: ~iți, ~e / E: numi¹] 1-2 smf, a (Precedând numele la care se referă) (Persoană) care poartă numele de... 3 a (Rar; îe) A fi ~ din botez A fi nebun. 4 a Care a fost pomenit, citat mai înainte. 5 a (Îvp) Prevăzut. 6 a (Îvp) Fixat. 7 a (Îvp) Renumit. 8 sm (Îvr) Însărcinat cu o misiune. 9 sm (Îvr; pex) Împuternicit.

NUMIT adj. 1 p. NUMI ¶ 2 Ⓟ Renumit, vestit ¶¶ C. NENUMIT.

NUMIT, -Ă, numiți, -te, adj. 1. Care a fost citat mai înainte, al cărui nume s-a pomenit mai înainte. Copilărise cu Ciubăr-vodă cu care învățase carte la dascalul Pascal din Podul Iloaiei, ce știa toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ (Substantivat, mai ales în limbajul juridic și administrativ) Numiții au fost trimiși în judecată. 2. (Învechit) Cunoscut, renumit, celebru. Cadre... zugrăvite de cei mai numiți zugravi. GOLESCU, Î. 72.

NUMI, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de..., a se chema...; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept..., a se considera (sau a fi considerat) ca fiind... 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere, de la centru. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. De sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de...= mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). 2. Fig. Într-o poziție socială superioară; într-un rang înalt. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. ◊ Compus: sus-pus = care este într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale. 3. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică- te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 4. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 5. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) în cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ◊ Compuse: sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte; sus-menționat = menționat mai înainte; sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 6. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Loc. adv. Sus și tare = a) în auzul tuturor, în gura mare; b) Ferm, categoric, energic. 7. (Bis.) într-un loc consacrat ca lăcaș al lui Dumnezeu; în cer. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = (care vine) din cer, de la divinitate, de la Dumnezeu. ◊ (Substantivat) Cel de Sus = Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

lumi² v vz numi

lumit, ~ă a vz numit

numa v vz numi¹

numei v vz numi¹

numeit, ~ă a vz numit

numi¹ [At: COD. VOR. 118/17 /V: (înv; cscj) ~ma, (îrg) lu~, ~mei, ru~ / Pzi: ~mesc / E: nume] 1 vt A da un nume, o denumire sau un titlu, un calificativ Si: a boteza, a chema, a denumi, a intitula, (îvp) a număra² (1), (înv) a nomina, a numeni (1). 2 vt A se adresa cuiva cu un nume. 3 vt (Rar) A indica numele pe care îl au lucrurile. 4 vt A da o poreclă Si: a porecli, a supranumi. 5 vt A considera într-un anumit fel. 6 vrp A purta numele de... Si: (înv) a se numeni (2). 7 vrp A căpăta o anumită denumire sau un anumit calificativ Si: (înv) a se numeni (3). 8 vrp (Îvr) A se distinge. 9 vrp A se socoti drept... 10 vt (Reg) A socoti pe cineva drept un om cu vază, cu nume bun Si: a cinsti, a prețui. 11 vt (Îe) A ~-o sus Se spune despre cineva care se socotește superior. 12 vr (Reg; îe) Numindu-se pă sine Făcându-și faimă, nume. 13 vt A pomeni pe cineva sau de ceva Si: a aminti, a invoca. 14 vt (Rar) A arăta. 15 vi (Reg) A ura. 16 vi (Reg; îe) A-i ~ cuiva rău A prevesti cuiva ceva rău. 17 vt A pune într-o funcție, într-o slujbă Si: a angaja. 18 vt A încredința o misiune, o însărcinare. 19 vt A conferi un titlu, un grad.

*NUMEROTA (-otez) vb. tr. 1 A pune un număr ¶ 2 A deosebi prin numere [fr.].

NUMI (-mesc) I. vb. tr. 1 A da un nume, a pune nume ¶ 2 ~ moștenitor, a hotărî cel ce va urma ca moștenitor ¶ 3 A pune, a alege într’o slujbă, a ridica la o demnitate: l-a numit prefect. II. vb. refl. A avea numele de, a-i zice pe nume, a se chema: cum te numești?

NUMI, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de, a se chema; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept, a se considera (sau a fi considerat) ca fiind 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.

NUMI, numesc, vb. IV. Tranz. 1. A da un nume, a pune un nume; a denumi. Este caracteristic amănuntul că «Băbeasca» și «Dealul» din lista noastră numesc păduri, așadar locuri interesante pentru un număr mai restrîns de indivizi. IORDAN, N. L. 108. Papagalul lui, pe care îl numise Pol, rostea cîte un cuvînt. DRĂGHICI, R. 150. ♦ Refl. pas. A purta numele de..., a fi denumit..., a se chema. Fratele craiului se numea Verde-împărat. CREANGĂ, P. 183. Aceea ce se aflase mai sigur pentru dînsa era că se numea Olga. NEGRUZZI, S. I 44. Este o parte a pămîntului cure se numește Africa. DRĂGHICI, R. 15. 2. A adăuga (la numele cuiva) un epitet, o poreclă, a considera (pe cineva) drept... (dîndu-i calificativul, titlul sau numele de...). De nu era doamna palatului afară, dînd de mîncare puilor ei (căci așa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreșit. ISPIRESCU, L. 7. Amîna... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți, după cum o numea el. CREANGĂ, P. 141. Pe măgar, cît să-l împodobești, Armăsar tot nu poți să-l numești. PANN, P. V. III 39. ◊ Refl. pas. Boierii, ca toți orășenii, se numeau jupani, adică cetățeni. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ Refl. A fi supranumit, a purta un titlu sau un calificativ; a se intitula. Spune-mi cînd mă voi numi soția ta? NEGRUZZI, S. I 18. 3. A rosti, a menționa, a arăta, a pomeni numele cuiva sau a ceva. Mai ales, ținea la un cîntec, pe care vru să-l numească. BASSARABESCU, V. 12. 4. A pune (pe cineva) într-o funcție (v. încadra), a angaja; a da cuiva o însărcinare; a conferi cuiva un grad, un titlu. Prin urmare, Numiți-mă prefect! ALECSANDRI, T. I 285. ◊ Refl. pas. (Învechit) Boierii ajutorați de popor gonesc pe... Ilieș, și Vasile Lupul se numește domn. BĂLCESCU, O. II 22.

SUS-NUMIT, -Ă, sus-numiți, -te, adj. Care a fost numit sau menționat mai înainte. ◊ (Substantivat, în stilul oficial, mai ales în petiții și reclamații) Sus-numitul nu s-a prezentat la proces.

SUS-NUMIT, -Ă adj., s.m. și f. (Persoană) menționat(ă) mai înainte. [< sus + numit, după fr. susnommé].

SUS-NUMIT, -Ă adj., s. m. f. (persoană) menționat(ă) mai înainte. (după fr. susnommé)

A NUMI ~esc tranz. 1) A înzestra cu un nume; a denumi. 2) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a califica; a face; a taxa; a eticheta; a considera. 3) (ființe) A indica rostind sau scriind numele. 4) (persoane) A desemna ca fiind potrivit (într-o funcție). /Din nume

A SE NUMI mă ~esc intranz. A avea ca nume; a purta numele (de). /Din nume

SUS-NUMIT ~tă (~ți, ~te) și substantival Care a fost numit, amintit mai sus. Persoanele ~te. /sus + numit

numì v. 1. a da un nume, a deosebi cu un nume: a numit pe fiu-său Petru; 2. a pune într’o funcțiune, într’o demnitate: l’a numit judecător; 3. a avea un nume: se numește Nicolae.

2) lumésc v. tr. V. numesc.

numésc v. tr. (d. nume). Pun nume, daŭ nume. pe aprodu Purice Ștefan cel Mare l-a numit „Movilă”. Arăt cu numele obișnuit: sînt lucrurĭ pe care nu trebuĭe să le numeștĭ. Aleg, instituĭ, pun în vre-o funcțiune saŭ demnitate. a numi pe cineva funcționar, moștenitor. V. refl. Mă cheamă, port numele de, îmĭ zice: liberaliĭ se numeaŭ și „roșĭ”, ĭar conservatoriĭ „albĭ”. – În Olt. Vl. lumesc. Vechĭ numenesc (d. númene, vechĭu pl. d. nume).

+numit adj. m., s. m., pl. numiți; adj. f., s. f. numită, pl. numite (și: numitul + nume propriu)

așa-numit adj. m., pl. așa-numiți; f. așa-numită, pl. așa-numite

numi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numesc, 3 sg. numește, imperf. 1 numeam; conj. prez. 1 sg. să numesc, 3 să numească

!sus-numit adj. m., s. m., pl. sus-numiți; adj. f., s. f. sus-numită, pl. sus-numite

așa-numit adj. m., pl. așa-numiți; f. așa-numită, pl. așa-numite

numi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numesc, imperf. 3 sg. numea; conj. prez. 3 să numească

sus-numit adj. m., pl. sus-numiți; f. sus-numită, pl. sus-numite

așa-numit adj. m., art. așa-numitul, pl. așa-numiți; f. sg. așa-numită, pl. așa-numite

numi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numesc, imperf. 3 sg. numea; conj. prez. 3 sg. și pl. numească

sus-numit adj. m., pl. sus-numiți; f. sg. sus-numită, pl. sus-numite

așa-numit

sus-numit

QUIA NOMINOR LEO (lat.) pentru că mă numesc leu – Fedru, „Fabulae”, I, 5. Motivarea leului, care-și atribuie partea cea mai mare a prăzii, nedreptățind celelalte animale. Expresia indică abuzul de putere.

VERITAS TEMPORIS FILIA DICITUR (lat.) adevărul este numit odrasla timpului – Gellius, „Noctes Atticae”, 12, 11, 7.

NUMIT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

NUMIT adj. denumit, intitulat, poreclit, supranumit, zis, (înv.) titluit. (Al. Golescu, numit Arăpilă.)

NUMIT adj. denumit, intitulat, poreclit, supranumit, zis, (înv.) titluit. (Al. Golescu, ~ Arăpilă.)

numit adj. v. CELEBRU. FAIMOS. ILUSTRU. MARE. RENUMIT. REPUTAT. VESTIT.

NUMI vb. 1. a se chema, (înv. și pop.) a striga, (pop.) a-i spune, a-i zice, (înv.) a se porecli. (Cum te numești?) 2. v. supranumi. 3. v. califica. 4. a se chema, a se spune, a se zice, (înv.) a se pomeni. (Cum se numește pe la voi această floare?) 5. v. constitui. 6. v. desemna. 7. v. înscăuna. 8. v. angaja.

SUS-NUMIT adj. sus-amintit, sus-citat, sus-menționat, sus-pomenit, (înv.) prezis.

NUMI vb. 1. a se chema, (înv. și pop.) a striga, (pop.) a-i spune, a-i zice, (înv.) a se porecli. (Cum te ~ ?) 2. a boteza, a chema, a denumi, a intitula, a porecli, a spune, a supranumi, (înv. și reg.) a număra, (înv.) a grăi, a nomina, a numeni, a titlui. (Pentru vitejia lui l-au ~ „Bravul”.) 3. a califica, a face, (fig. și fam.) a categorisi, (fig.) a eticheta, a taxa. (L-a ~ prost.) 4. a se chema, a se spune, a se zice, (înv.) a se pomeni. (Cum se ~ pe la voi această floare?) 5. a alcătui, a constitui, a crea, a desemna, a forma, a institui, a înființa, a organiza, a stabili, (înv.) a tocmi. (A ~ o comisie specială.) 6. a desemna, a face, a pune, (înv. și pop.) a orîndui, (înv.) a provivasi, a rîndui. (L-a ~ ministru al său.) 7. a înscăuna, a întrona, a învesti, a proclama, a pune, a unge, (înv.) a prochema, a propovădui, a striga, a vesti. (L-au ~ împărat.) 8. a angaja, a băga, a încadra, a lua, a primi, (înv. și pop.) a năimi. (Îl ~ într-o slujbă.)

SUS-NUMIT adj. sus-amintit, sus-citat, sus-menționat, sus-pomenit, (înv.) prezis.

Numit ≠ revocat

A numi ≠ a destitui, a revoca, a licenția

Quia nominor leo (lat. „Fiindcă mă numesc leu”) – Fedru, fabula Vacca, capella, ovis et leo (Vaca, căprița, oaia și leul – c. I, fab. 5). Cu aceste cuvinte justifică leul de ce își alocă prima parte și cea mai mare din cerbul căzut pradă. Fedru a prelucrat o fabulă a lui Esop, din care s-au inspirat atît La Fontaine (fabula Junca, capra, oaia, în societatea leului), cît și Bolintineanu (La dreptul celui mai tare). Expresia „Fiindcă sînt leu” se adresează cuiva care abuzează de puterea sa, săvîrșind acte nedrepte, arbitrare (vezi și: La part du lion și Primo mihi). LIT.

What’s in a name? That which we call a rose,/ by any other name would smell as sweet (engl. „Ce-i un nume? Ceea ce numim trandafir/ Tot suav ar mirosi, oricum l-am numi”). Sînt două versuri celebre din și mai celebra tragedie Romeo și Julieta de W. Shakespeare (act. II, sc. 2). În poetica întîlnire din grădina Capuleților, Julieta îi spune lui Romeo, în cuvinte de neuitat, că nu numele – ca să parafrazăm o cunoscută zicală – face pe om, ci omul cinstește numele. Sau, cum atît de frumos a tradus Șt. O. Iosif: „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum Îi spui, îți dă același scump parfum!” Versurile sînt citate în sensul zicalei noastre mai sus pomenită. LIT.

NUMIT, -Ă adj., s. m. I. adj. 1. (Precedînd denumirea respectivă) Care poartă numele (I 1) de..., cu numele de..., al cărui nume este... Au trimis pre un pașă numit arbănaș. r. greceanu, cm ii, 76. Un tînăr numit Miumie curălar. ar (1837), 6¹/3. Boierii ucigași o hotă-rîseră a fi soție unui oarecărui numit Jolde. negruzzi, s. i, 144. ◊ Expr. (Rar) A fi numit din botez = a fi nebun. cf. zanne, p. vi, 496. ♦ Care a fost pomenit, citat mai înainte. Zic numiții autori... că Dachia de pururea au fost perdută supt împăratul Gallien. șin cai, hr. i, 25/33. Politiile numite nu sînt astăzi alta decît movili de pietre. ar (1837), 65²/14. Ne vorbește de trecerea numitului sărdar din postul de sameș de la Rîmnic la cel din Tîrgo-viște (a. 1842). arh. Olt. vii, 134. S-ar fi informat din scrierile numiților autori. eminescu, s. p. 17. Aruncă o lumină cu totul nouă asupra numiților autori. f (1903), 189. ◊ (Învechit; legat de substantivul determinat prin prep. „de”) Întîmplîndu-să a peri dobitocul, atuncea numitul de fermecătoriu găsește mii de pricini. drăghici, r. 183/7. ◊ (Întărit printr-o precizare) A terminat școalele superioare la facultatea de științe și la școala de mine, dobîndind totodată și diploma de inginer de la școala din urmă numită. f (1897), 253. ◊ (Substantivat; astăzi mai ales în stilul juridic și administrativ) Că și căsătoria oamenilor poate fi că este cu numitul la ce loc ar fi cu temeiu. n. costin, let. ii, 48/12. Ioniță Cazangiul a pus sechestru pe vinurile Ecaterinei... pentru datoria de 3500 lei ce cu zapis are a lua de la numita. cr (1833), 220^2/38, cf. 124²/44. Și cu toate că numiții fără pizmă să bătea, Dar simțirea tuturora de dînșii să îngrozea. pann, e. ii, 108/12. (Însoțind numele la care se referă) Numitul Vasile Dumitrana a făcut, în luna decembrie 1930, greva foamei. barbu, ș. n. 131. 2. (Învechit și popular) Prevăzut, ales, fixat; anumit. S-au sfătuit ca la ziua cea numită să se adune toate. țichindeal, ap. gcr ii, 213/4, cf. lb. Adă, Doamne, dzî numită. gr. s. vi, 241. 3. (Învechit și popular) Renumit, vestit. Să fii tu mai sus decît toate limbile care te-au făcut pre tine numit, și pofală și slăvit. biblia (1688), 145¹/26. Gîndeaște să se facă stăpîn unui loc numit și mare (a. 1704). fn 165, cf. 45. Ne-am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți. c. cantacuzino, cm i, 37. Era acest Apti Pașa, om numit la împărăție, că era și bătrîn de vîrstă și-l cinstea toți. axinte uricariul, let. ii, 182/22. Alese de vistier mare pe banul Grigorie... ca pe unul ce pe acea vreme era cel mai numit și ales boier al patriei. zilot, ap. hem 842. În odăi, multe mii de icoane și cadre... zugrăvite de cei mai numiți zugravi. golescu, i. 47, cf. negruzzi, s. i, 246. Cu miere îndulcită, Și poftită Și numită. marian, v. 159. Să fie văzut, Lumit, Cunoscut Și auzit, De toată lumea, De toată mulțimea. Mat. folk. 681. Și n-am dus în tîrguri vestite și în tîrguri numite. gr. s. vi, 92, cf. ciaușanu, v. 183. II. s. m. (Învechit, rar) însărcinat cu o misiune (I 1); sol, împuternicit. Ștefan Batori au ținut seim... la care adunare sosii n-au vrut să trimeată pre numiții săi. șincai, hr. ii, 160/6. – pl.: numiți, -te. - Și: (învechit) numeit, -ă, (regional) lumit, -ă adj. – v. numi¹.

NUMI¹ vb. IV. 1. tranz. A pune un nume (I 1), a da o denumire sau un titlu, un calificativ, a i se adresa cu un nume; a denumi, a intitula, a boteza, a chema, (învechit și regional) a număra² (1), (învechit) a nomina, a numeni. De acum nu vă voi mai numi slugi, ci frați și prieteni. neagoe, Înv. 11/25, cf. 32/19. Poeticii cei mari îi numeadză nalț [pe zei]. dosoftei, v. s. noiembrie 165^r/18. Numi cetatea pre numele fiiului lui Enoh. biblia (1688), 3²/50. Într-o clipală ari auzi că-i număsc: mișei, cămătari, lacomi. n. costin, ap. gcr ii, 12/25. [Astronomii] una polus arcticus, iară alta polus antarcti-cus le număsc. cantemir, ap. gcr i, 322/32. Țara această muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că rumânească numai lăcuitorii ei o cheamă. c. cantacuzino, cm i, 24. După numele Moldei, au numit apa Moldova. r. popescu, cm i, 237. [Conacurile] iată așa... le numim, care pre unde au fostu orînduite. r. greceanu, cm ii, 79. Să arăt acest vis lung ce îl numim viață. heliade, o. ii, 17. Papagalul lui, pe care îl numisă Pol, roste cîte un cuvînt. drăghici, r. 150/7. Între multe alte, s-au informat în Anglia o soțietate numită de naufraj. ar (1838), 347²/29. Areti era numită, nume scump neprețuit. pann, e. i, 3/5, cf. id. h. 7/1. Cum să numim acea mină ironică cu care acești oameni își rîd de morală? eminescu, s. p. 4. Amîna din zi în zi... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți, după cum o numea el. creangă, p. 141, cf. id. a. 136. Caragiale le-a ascuns numele, căci dacă-i numea, trebuia să-i cheme ca în toate schițele. ibrăileanu, s. l. 83. De la toți să pretinzi ca să te numească mylady. f (1906), 31. Aceste trei ipostaze ale verbului sînt numite, de obicei, forme. iordan, g. 166, cf. 239. O pastă gelatinoasă, numită clei tipografic. romanescu, zeț. 32. Aceste ape – numite în general bălți – sînt așezate mai cu seamă în zona inundabilă a Dunării. c. antonescu, p. 16. Vrea să-și numească fata Rigo. t. popovici, SE. 139, cf. 102. Marile drame... pe care le numim „fondul de aur” al acestui teatru. gl 1962, nr. 419, 1/3. Ceea ce numeam intim și neînsemnat se dezvăluie în plenitudinea unor date statistice impunătoare. contemp. 1962, nr. 795, 1/1. Pe măgar cît să-l împodobești, Armăsar tot nu poți să-l numești. zanne, p. i, 539. ◊ Absol. Un cuvînt numește, alt cuvînt îl pune în mișcare. arghezi, t. c. 76. ♦ Rar; despre numele pe care îl au lucrurile) A indica, a denumi. Este caracteristic amănuntul că Băteas-ca și Dealul din lista noastră numesc păduri. iordan, n. l. i, 108. ♦ A da o poreclă; a porecli, a supranumi. De nu era doamna palatului afară, dînd demincare puilor ei (căci așa numea ea lighionile din pădure) îi prăpădea negreșit. ispirescu, l. 7. Cînd cineva numește, în chip metaforic, pe leu „regele pustiei” el exprimă rezultatul comparației dintre ființa regelui și a leului. vianu, m. 9, cf. alr i 1 496/28. ◊ refl. pas. Cel rebel vestit să va numei Vulpe bătrînă (a. 1694). fn 25. ♦ A considera într-un anumit fel, a putea fi denumit într-un anumit fel. [Expresia] se aplică... nu literaturii și artei pe care noi azi o numim romantică. oprescu,i. a. iii, 31. Asta numești dumneata calomnie? sebastian, t. 12. ♦ refl. pas. A purta numele (I I) de..., a se chema într-un anumit fel, a căpăta o anumită denumire sau un anumit calificativ; (învechit) a se numeni. Nepoții lor... să numea băsărăbești. biblia (1688), [prefață] 7/32. Dachia și Ghetia... s-au numeit de la acele neamuri schitice, cum s-au zis, adecă de la dachi și de la gheti. c. cantacuzino, cm i, 36. Au supus multă parte a răsăritului, ce să numește Anadol. R. popescu, cm i, 227. Sucesorii săi s-au numit halifi. văcărescul, ist. 248, cf. 250. Nici că s-ar putea numi versuri. heliade, o. ii, 151. Nemuritoarea poemă ce să numește „Nopți”. marcovici, c. 4/19. Este o parte a pămîntului care să numește Africa. drăghici, r. 15/23. Boierii, ca toți orășenii, se numeau jupani, adecă cetățeni. bălcescu, m. v. 10. Se numea Olga. negruzzi, s. i, 44. O boală ce se numește stiho-morbus. alecsandri, t. i, 415. Nu mi-i ști spune ce mai face țara Ce Dacia se numea? eminescu, o. iv, 105, cf. 60. Fratele craiului se numea Verde împărat. creangă, p. 183. Și-ți voi da un telegar fără splină, care se numește Galben-de-soare. ispirescu, l. 19. Ziarele lui s-au numit... „Trompeta Carpaților” și „Buciumul”. arghezi, t. c. 38. Bacteriile din această categorie se numesc bacterii aerobe. agrotehnica, i, 369, cf. 103. Acest fel de a merge, pe lîngă coastă, se numește cabotaj. tudoran, p. 181. Un electrod se numește inert, dacă nu este atacat de componenții soluției. Chim. an. cAlit. 62. Cum se numea cei doi mai mari nu știu, dar cel mai mic se chema Pepelea. sbiera, p. i. Propitaru... să lumea Slătineanu. graiul, i, 155. ◊ Refl. Spune-mi cînd mă voi numi soția ta? negruzzi, s. i, 18. Mă numesc Chirița cea voinică. alecsandri, t. i, 309. Orișicum, tu crești Făr-a ști cum te numești. arghezi, vers. 231. Să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. teodorescu, p. p. 103. ♦ refl. pas. (Învechit, rar) A se deosebi, a se distinge. Nu se mai numea cine este soldat sau cine ofițier. dionisie, c. 225. 2. refl. pas. A se socoti (sau a fi socotit) drept..., a se considera (sau a fi considerat) ca fiind... Iaste de împărătesc... neam, numindu-să fiiul lui D[a]v[i]d. biblia (1688), [prefață] 6/37. [Omul] se numește împărat al zidirii. marcovici, c. 13/5. Cine știe carte, cu patru ochi se numește. zanne, p. v, 143. ♦ Tranz. (Regional) A socoti pe cineva drept om cu vază, cu nume bun; a cinsti, a prețui. De toată lumea să fie văzut, De toată lumea lumit Și cunoscut și auzit. gr. s. vi, 92. ◊ expr. A o numi sus, se zice despre cineva care se socotește superior, care se mîndrește fără motiv. cf. coman, gl. (refl.) Numindu-se pă sine = „făcîndu-și hîlfă, nume”, țiplea, p. p. 113. Nu l-o născut în polată, N’ici în curt’e desfătată, Da, numindî-să pe sîńe L-o născut înt-o poiată. id. ib. 97. 3. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. Și au nu aceia hulescu bunrul nume cela ce e numitu (chemat n. test. 1648, biblia 1688) spre voi? cod. vor. 118/17. Cum poate el să numască numele acest slăvit? beldiman, o. 71/12. Ținea la un cîntec pe care vru să-l numească... În mintea ei se făcuse însă un gol. bassarabescu, v.12. ♦ (Rar) A indica, a arăta. Punii veniră și dînșii, tot cete de cete, pe ușa Plină de flori și pe jețuri numite de Dido s-așază. coșbuc, ae. 28. 4. Intanz. (Regional) A ura; a meni (4). Nainte ieșitu-ne-a Cu clondirul d-a stînga, Cu paharul d-a dreapta. Din pahar numește-ne, Din gură grăiește-ne. teodorescu, p. p. 17, cf. 52. ◊ Expr. A-i numi cuiva rău = a-i prevesti cuiva ceva rău; a-i cobi. M-ai numit rău, ai fost pîclișîtî la gurî. alr i 1403/590, cf. 1 403/418. 5. Tranz. A pune într-o funcție, într-o slujbă, a angaja; a încredința o misiune (I 1), o însărcinare; a conferi un titlu, un grad; a institui, a alcătui. Voind împăratul a întîmpina răul, au numit o nouă, ministerie. ar (1831), 80²/20, cf. ib. (1839), 9¹/17. Prin urmare, Numiți-mă prefect! alecsandri, t. i, 285. La 1829 fu numit secretar la guvernul regesc transilvan. f (1880), 321, cf. ib. (1906), 11. ◊ refl. pas. Numindu-se și cunoscîndu-se sultan și împărat... a orînduit gubernaturi... pe fiii săi. văcărescul, ist. 250. M-am numit de împăratul episcopu Făgărașului în Ardeal... și m-au întărit preasfințitul domnul Climent XII. șincai, hr. iii, 270/37. Drept acea în 4 dec., Memet-Pașa s-au numit comendant de căpitenie. ar (1832), 6¹/4. – prez. ind.: numesc. – Și: (învechit) numa vb. I, numei, (regional) lumi, rumi (alr i 485/900) vb. IV. – v. nume.