NĂBĂDĂI, năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre animale) A manifesta neastâmpăr; a se frământa, a se agita. – Din năbădaie.

năbădăi vr [At: CARAGIALE, S. 421 / Pzi: 3 ~iește / E: năbădaie] (Rar; d. animale) A manifesta neastâmpăr Si: a se agita, a se frământa. corectat(ă)

NĂBĂDĂI², năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre animale) A manifesta neastâmpăr; a se frământa, a se agita. – Din năbădăi¹.

NĂBĂDĂI¹ s. f. pl. 1. (Pop. și fam.) Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

NĂBĂDĂI², năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Neobișnuit) A se frămînta, a se înfuria, a se mînia, a se aprinde. Se ridica, holba ochii, deschidea nările, se zbuciuma, se năbădăia. CARAGIALE, S. 42.

NĂBĂDĂI¹ s. f. pl. (În expr.) A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) năbădăile = a) a se supăra foarte tare, a se mînia. Cînd o văz pe nevasta asta a mea că vine cu vadra... tocmai din vale... mă găsesc năbădăile! PREDA, Î. 158. Cum s-a arătat Negoiță, domnița a stat din cap și a început să țipe, apucată de toate năbădăile. CARAGIALE, O. III 46; b) a se înfricoșa, a se înspăimînta; p. ext. a-și pierde mințile. Cîți se amureza de dînsa, unul se înnebunea, pe altul îl găsea năbădăile. GORJAN, H. II 98; c) a avea o criză de epilepsie. Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. PANN, P. V. III 52. A băga (pe cineva) în năbădăi = a înspăimînta, a înfricoșa; p. ext. a face să-și piardă mințile, să înnebunească. Lelea cu făptura ei M-a băgat în năbădăi. ȘEZ. VIII 26.

NĂBĂDĂI f. pl. pop. Acces de mânie nestăpânită; dambla. * Cu ~ a) supărăcios; b) nărăvaș. A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) ~le a) a fi cuprins de furie; b) a fi cuprins de frică; c) a avea o criză de epilepsie; d) a înnebuni. A băga pe cineva în ~ a) a speria pe cineva; b) a face pe cineva să-și iasă din fire. /Orig. nec.

năbădăĭ f., pl. (d. bătaĭe, bătăĭ, cu pref. slav. na-. Cp. și cu bg. napadanie, napadenie, năpădire, atac, acces). Mare furie și zbucium, năvîrliĭ: răcnea parćă-l apucase năbădăile de furie, de frică. V. zabaĭdoace.

NĂBĂDAIE, năbădăi, s. f. (Pop.) 1. Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

năbădaie sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~dăi / E: nct] (Pop; mpl) 1 (Med) Epilepsie. 2 (Pex) Criză epileptică Si: (pop) pandalie. 3 (Pex) Duh rău despre care se crede că ar provoca epilepsia Si: (reg) năbădaică (1). 4 (Fam) Acces de furie. 5 (Îe) A băga în ~dăi A speria. 6 (Îae) A face pe cineva să-și piardă calmul, stăpânirea de sine Si: a înnebuni, a zăpăci. 7 (Reg; lpl) Capricii. 8 (Îla) Cu ~dăi Temperamentos. corectat(ă)

năbădaie f. (întrebuințat mai ales la pl.) 1. epilepsie: l’au găsit năbădăile; 2. fig. furie. [Serb. NAPADAĬ, acces].

năbădăi (a se ~) (pop., rar) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă năbădăiesc, 3 sg. se năbădăiește, imperf. 1 sg. mă năbădăiam; conj. prez. 1 sg. să mă năbădăiesc, 3 să se năbădăiască; imper. 2 sg. afirm. năbădăiește-te; ger. năbădăindu-mă

!năbădăi (a se ~) (rar) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se năbădăiește, imperf. 3 sg. se năbădăia; conj. prez. 3 să se năbădăiască

năbădăi vb., ind. prez. 3 sg. năbădăiește, imperf. 3 sg. năbădăia; conj. prez. 3 sg. și pl. năbădăiască

năbădaie (pop.) s. f., g.-d. art. năbădăii; pl. năbădăi, art. năbădăile (desp. -dă-i-)

năbădaie (pop.) s. f., g.-d. art. năbădăii; pl. năbădăi

năbădaie s. f., pl. năbădăi

năbădaie, pl. năbădăi

năbădaie, -dăi.

NĂBĂDĂI s. pl. v. epilepsie, furie, înverșunare, mânie.

năbădăi s. pl. v. EPILEPSIE. FURIE. ÎNVERȘUNARE. MÎNIE.

NĂBĂDAIE s. v. capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană.

năbădaie s. v. CAPRICIU. CHEF. FANDOSEALĂ. FANTEZIE. FASON. FIȚĂ. MAIMUȚĂREALĂ. MOFT. NAZ. POFTĂ. PROSTEALĂ. SCLIFOSEALĂ. TOANĂ.

năbădaie (năbădăi), s. f. – 1. Atac de epilepsie. – 2. Atac, criză. – Var. năbădaică. Sl. (sb., bg., rus.) napadanije „atac” (Cihac, II, 211; Tiktin). – Der. năbădios, adj. (epilectic; coleric; neliniștit). Cf. năpădi.

năbădaie, năbădăi, s.f. – 1. Capriciu, moft. 2. Epilepsie. – Et. nec. (MDA); din sl. (srb., bg., rus.) napadanije „atac” (Cihac, Tiktin, cf. DER).

năbădăi s. f. pl. 1. (pop.) acces de furie / de mânie 2. (reg.) criză de epilepsie