năruit, ~ă a [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 17/33 / Pl: ~iți, ~e / V: (reg) ~roit / E: nărui] 1 Dărâmat. 2 (Spc; d. construcții) Ruinat.

NĂRUIT, -Ă, năruiți, -te, adj. Dărîmat, prăbușit, surpat, prăvălit; (despre construcții) ruinat, dărăpănat. Prin șuri, pe sub șopruri, pe prispe năruite, se îngrămădeau strîns unii în alții. CAMILAR, N. I 10. Un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. A. III 33. ◊ Fig. Petre privea lung fața năruită a bătrînului boier. REBREANU, R. II 201. Nu mai răscoli cenușa năruitelor povești! VLAHUȚĂ, O. A. I 34. Infirmi năruiți, otrăviți prin influența corozivă a vitriolului. ALECSANDRI, S. 7.

NĂRUIT adj. (Mold.) Dărîmat, surpat, prăbușit; ruinat. Care nume și pe o peatră de s-au aflat la o cetate năruită la Galați am cetit-o latinește. M. COSTIN. Etimologie: nărui. Vezi si nărui, năruitură.

năroit, ~ă a vz năruit

nărui [At: URECHE, ap. LET. I, 133/30 / Pzi: nărui, ~esc, 3 și: (reg) năroaie / E: nct] 1-2 vtr A (se) dărâma. 3-4 vtr (Spc; d. construcții) A (se) ruina. 5 vr (D. ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului. 6 vr (Fig) A muri prăbușindu-se. 7 vr (Rar) A se năpusti (4).

NĂRUI, nărui, vb. IV. Refl. A se dărîma, a se surpa, a se prăbuși, a se prăvăli; (despre construcții) a se ruina, a se dărăpăna. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală. SADOVEANU, O. VI 73. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine. HOGAȘ, M. N. 223. ◊ Tranz. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. CARAGIALE, O. III 100. ♦ (Despre ființe) A se prăbuși, a cădea; p. ext. a muri. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. PAS, L. I 257. Îi crăpa vreun porc... se năruia vreun cal. ȘEZ. XVIII 199. – Prez. ind. și: năruiesc (GALACTION, O. I 202).

A NĂRUI năruiesc tranz. A face să se năruiască. /Orig. nec.

A SE NĂRUI mă năruiesc intranz. 1) (despre maluri, povârnișuri etc.) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se surpa; a se ponorî; a se dărâma. 2) și fig. A se răsturna la pământ (din cauza pierderii punctului de sprijin); a se surpa. /Orig. nec.

NĂRUI vb. (Mold.) 1. A (se) dărîma, a (se) prăvăli. S-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșească au perit. URECHE. Munții cei nalți și malurile ceale înalte, când să năruiesc ..., durăt fac mare. M. COSTIN. 2. A se prăbuși, a cădea inert. Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său. URECHE. Etimologie necunoscută. Vezi și năruit, năruitură.

năruì v. Mold. a (se) surpa: pe pământ lor li se pare, că se nărue tot cerul EM. [Origină necunoscută].

nărui și -ĭesc v. tr. (vsl. nyrati, a se scufunda. V. norcă). Surp, prăbușesc. Mă surp: zidurile malurile s’aŭ năruit din pricina apeĭ. – Și înăruĭesc (Șez 30, 199).

nărui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 năruie, 1 pl. năruim, imperf. 1 năruiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să nărui, 3 să năruie

nărui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 năruie, imperf. 3 sg. năruia; conj. prez. 1 și 2 sg. să nărui, 3 să năruie

nărui vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 sg. și pl. năruie, imperf. 3 sg. năruia

nărui (ind. prez. 1 sg. nărui, 3 sg. și pl. năruie)

NĂRUIT adj. 1. v. dărâmat. 2. căzut, prăbușit, prăvălit, răsturnat. (Un gard ~.)

NĂRUIT s. v. prăbușire.

NĂRUIT adj. 1. dărăpănat, dărîmat, prăbușit, prăvălit, risipit, surpat, (pop.) hîit. (O veche construcție ~.) 2. căzut, prăbușit, prăvălit, răsturnat. (Un gard ~.)

NĂRUIT s. cădere, dărăpănare, dărîmare, dărîmat, năruire, prăbușire, prăvălire, risipire, surpare, surpat, (rar) prăbușeală, (înv.) risipă. (~ unui zid.)

NĂRUI vb. 1. v. dărâma. 2. v. prăbuși.

NĂRUI vb. 1. a (se) dărăpăna, a (se) dărîma, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hîi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. și Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. și Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (Casa s-a ~ de tot.) 2. a cădea, a se dărîma, a pica, a se prăbuși, a se prăvăli, a se surpa, (înv.) a se îmburda. (S-a ~ casa pe ei.)

nărui (-uesc, năruit), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).

Das Alte stürzt... (germ. „Ce este vechi se năruie”) Fr. Schiller, Wilhelm Tell (act. IV, sc. 2). Sînt primele cuvinte din versurile pe care le rostește cu limbă de moarte căpitanul Attinghausen: „Das Alte stürzt, es ändert sich die Zeit, Und neues Leben blüht aus den Ruinen” care înseamnă: Ce este vechi se năruie, vremurile se schimbă și o viață nouă înflorește din ruine. Se citează parțial (cele trei cuvinte de la început sau primul vers). LIT.