mormăit¹ sn [At: DDRF / V: (reg) ~ră~, ~rnă~ / P: ~mă-it / Pl: ~uri / E: mormăi¹] 1 Șir de sunete caracteristice pe care le scoate ursul Si: mormăială (1), mormăire (1), mormăitură (1). 2 (Îlav) Pe ~te Fără plăcere, fără voie, cârtind. 3 Vorbire nedeslușită, pe ton scăzut sau nazal care arată nemulțumire, indignare Si: bombănecilă, mârâit, mormăială (2), mormăire (2), mormăitură (2).

mormăit², ~ă [At: CREANGĂ, A. 90 / V: (reg) ~rnă~ / P: ~mă-it / Pl: ~iți, ~e / E: mormăi¹] 1 a (D. sunete, cuvinte) Rostit încet și nedeslușit. 2 a (Reg; d. oameni) Care vorbește neclar. 3 smf (Reg; pex; d. oameni) Idiot.

MORMĂIT, mormăituri, s. n. 1. Sunet caracteristic pe care îl scoate ursul. ◊ Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea). De trei luni moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite. GHICA, S. 524. 2. Rostirea cuvintelor cu glas scăzut și nedeslușit, de obicei arătînd nemulțumire. V. bombăneală. Cu mormăitul meu numai cu urșii m-aș putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 17. Mi se mai părea că și un mormăit plin de rele prevestiri străbate depărtările pînă la mine. HOGAȘ, M. N. 161. – Formă gramaticală: (în expr.) mormăite.

MORMĂIT ², -Ă, mormăiți, -te, adj. (Despre sunete, cuvinte) Rostit încet, nedeslușit (adesea pentru a ascunde o nemulțumire). Numele așezării îl poți întrucîtva presupune după reflecțiile mormăite ale căruțașului. SADOVEANU, O. I. 13. ◊ (Adverbial; atestat în forma mornăit) Răspundea iute, iute și mornăit. CREANGĂ, A. 90. – Variantă; mornăit, -ă adj.

mormăít, mornăít, -ă adj. Care vorbește mormăind. Adv. Mornăind: a vorbi mornăit (V. fornăit). S. n., pl. urĭ. Mormăĭală repetată.

mărnăi v vz mormăi

mârmăi v vz mormăi

mârnăi v vz mormăi

mârnâi v vz mormăi

morăi² v vz mormăi

morăit¹ sn vz mormăit¹

mormăi² vt [At: ALR I, 1847/835 / Pzi: mormăi / E: nct] (Reg) A da formă aluatului Si: a soage.

mormăi¹ vi [At: CANTEMIR, IST. 121 / V: mâr~, mârnăi, mârnâi, ~răi, ~ăni, ~moi, ~moni, ~rnăi, ~roi, murăi, mur~, murmui / Pzi: mormăi, (rar) ~iesc / E: mor + m(or) + -ăi] 1 vi (D. urși) A scoate sunete scurte și joase, specifice speciei Si: (reg) a mormorosi, a murmura. 2 vi (Pex; d. alte animale) A scoate sunete groase asemănătoare cu ale ursului Vz a mârăi, a miorlăi. 3 vi (Reg; d. porumbei) A gânguri. 4 vi (Reg; d. albine și muște) A bâzâi. 5 vi (D. oameni) A scoate sunete neclare pe un ton scăzut sau nazal, a vorbi nedeslușit, pentru a-și manifesta nemulțumirea, indignarea Si: a bombăni, a mârăi, a mogorogi, a mondăni (1), a mormoti, a murmura. 6 vi (Trs; d. copii) A scânci. 7 vt A fredona cu voce scăzută și pe nas. 8 vi (Pex) A protesta.

mormăni v vz mormăi¹

mormoi v vz mormăi¹

mormoni v vz mormăi¹

mornăi v vz mormăi¹

mornăit¹ sn vz mormăit¹

mornăit², ~ă a vz mormăit²

moroi⁴ v vz mormăi¹

murăi v vz mormăi¹

murmăi v vz mormăi

murmui² v vz mormăi

MĂRNĂI vb. IV v. mormăi.

MORMĂI, mormăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton coborît, gros; a vorbi nedeslușit sau cu intenția de a manifesta o nemulțumire, a murmura, a bombăni. Da s-a lăsat afară ger grozav, mormăie fratele tatii. STANCU, D. 106. Tudor Șoimaru mormăia nemulțămit, – cînd boierul care suia costișa spre ei îi chiui cu voie bună. SADOVEANU, O. VII 82. Se repezi afară în coridor, mormăind în treacăt către căpitan. REBREANU, R. I 15. ◊ Tranz. Cătră amiază, mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină ce ne învățase domnul profesor. SADOVEANU, N. F. 32. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles. CARAGIALE, P. 144. – Prez. ind. și: mormăiesc (SADOVEANU, O. VII 214). – Variante: mărnăi (CREANGĂ, A. 68), mornăi (MARIAN, O. I 218) vb. IV.

MĂRNĂI vb. IV. v. mormăi.

A MORMĂI mormăi intranz. 1) (despre urși) A scoate sunete scurte și înfundate, caracteristice speciei; a face „mor-mor”. 2) fig. fam. (despre persoane) A vorbi încet și nedeslușit (în semn de nemulțumire); a bombăni; a bodogăni; a mârâi; a boscorodi; a bălmăji. /mor + m(or) + suf. ~ăi

mârnăì v. Mold. a mormăi: încep a mârnăi printre gard CR. [Onomatopee].

mormăì v. 1. a scoate un glas înfundat: ursul mormăe; 2. fig. a-și arăta nemulțumirea prin murmure. [Onomatopee].

mîrnîĭ, V. mornîĭ.

mórmăĭ, mórnăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. ca și mîrîĭ și murmur; rus. murnýkatĭ, a toarce ca pisica; ung. mormolni și mormogni, germ. murmeln, a mormăi). Scot un glas ca ursu supărat. Fig. Murmur, bodogănesc, vorbesc singur de cĭudă. – Și mormoĭ (NPl. Ceaur, 102), mîrnîĭ și mormorosesc. V. borborosesc.

mórmoĭ v. intr. V. mormăĭ.

mormorosésc și mórnăĭ, V. mormăĭ.

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mormăi, 3 mormăie, imperf. 1 mormăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să mormăi, 3 să mormăie

mormăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mormăi, 3 mormăie, imperf. 3 sg. mormăia; conj. prez. 3 să mormăie

mormăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. mormăie, imperf. 3 sg. mormăia

mormăi (ind. prez. 1 sg. mormăi, 3 sg. și pl. mormăie)

mormăesc, -măe 3, -măiam 1 imp.

MORMĂIT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. v. bombăneală.

MORMĂIT adj. v. bolborosit.

MORMĂIT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. bodogăneală, bolboroseală, bombăneală, bombănit, bombănitură, boscorodeală, mormăială, mormăire, mormăitură, (prin Olt.) șondoroială, șondoroit. (~ de om nemulțumit.)

MORMĂIT adj. bolborosit, îngăimat, nearticulat, neclar, nedeslușit, (fig.) morfolit. (Cuvinte ~.)

MORMĂI vb. v. bombăni.

MORMĂI vb. a bălmăji, a bîigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

MĂRNĂÍ vb. IV v. mormăi.