MINISTREASĂ, ministrese, s. f. (Fam. și ir.) Soție de ministru. – Ministru + suf. -easă.

ministreasă sf [At: MACEDONSKI, O. III, 97 / V: (rar) ~esă / Pl: ~ese / E: ministru + -easă, cf fr ministresse] (Fam; și irn) Soție de ministru (1) Si: (nob) ministroaică.

MINISTREASĂ, ministrese, s. f. (Fam. și ir.) Soție de ministru. – Ministru + suf. -easă.^[1]

MINISTREASĂ, ministrese, s. f. (Familiar sau ironic; în trecut) Soție de ministru. Pe fiică-sa el o măritase, de ajunsese... ministreasă. MACEDONSKI, O. III 97. Dacă n-ar fi fost la mîncare, Radu ar fi spus o vorbă de care-ar fi țiuit un ceas urechea stîngă a doamnei ministrese. VLAHUȚĂ, O. A. III 56.

ministresă sf vz ministreasă

MINISTRESĂ s.f. Soție de ministru. [Pl. -se, var. (după alte surse) ministreasă. / < fr. ministresse].

MINISTRESĂ s. f. (glumeț) soție de ministru. (< it. minis-tressa)

ministreasă (fam.) s. f., g.-d. art. ministresei; pl. ministrese

ministreasă (fam.) s. f., g.-d. art. ministresei; pl. ministrese

ministreasă s. f., g.-d. art. ministresei; pl. ministrese

MINISTREASĂ s. f. (Familiar, adesea ironic) Soție de ministru (1); (neobișnuit) ministroaică. Pe fiica sa, el o măritase de ajunsese . . . ministreasă. MACEDONSKI, O. III, 97. De cînd e ministresă, și-a mai venit în fire. VLAHUȚĂ, D. 85. Cine vine? Ce-mpărăteasă, Ce ministreasă ? MARIAN, V. 82. - Pl.: ministrese. – Și: (rar) ministresă s. f. BUL. FIL. VI, 16. – Ministru + suf. -easă, după fr. ministresse. – Ministresă < fr. ministresse.

MINISTRÉSĂ s. f. v. ministreasă.