menuet sn [At: FILIMON, O. I, 197 / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr menuet] 1 Dans de origine franceză, cu caracter ceremonios și mișcare moderată, devenit dans de curte și de salon. 2 Compoziție muzicală după care se execută menuetul (1). 3 Parte a unei sonate, a unei simfonii etc., ce urmează unui adagio sau unui andante.

MENUET, menuete, s. n. Dans vechi francez și melodia după care se execută; una dintre părțile componente ale unei simfonii, sonate etc., care se execută în trei timpi, urmînd după un adagio sau un andante. Începu să facă cîteva mișcări... ca și cum în urechi i-ar fi sunat un accent de menuet. SADOVEANU, Z. C. 64. Protipendada juca menuet. C. PETRESCU, C. V. 78. Monotonul menuet, danțul clasic al saloanelor europene. FILIMON, C. 176. ◊ Fig. Caișii, zarzării și prunii Înveșmîntați-n haine albe se clatină în fața lunii, Stînd gata să înceapă un pas ușor de menuet. ANGHEL, P. 17.

MENUET s.n. Vechi dans popular francez, liniștit și plin de grație; melodia acestui dans. ♦ Parte a unei simfonii, a unei sonate etc., care se execută în trei timpi, urmînd după un adagio sau un andante. [Pron. -nu-et, pl. -te, -turi. / < fr. menuet, cf. it. menuetto, germ. Menuett].

MENUET s. n. vechi dans francez de origine populară, liniștit și plin de grație, devenit dans de curte; melodia corespunzătoare. ◊ a treia parte a simfoniei clasice. (< fr. menuet)

MENUET ~e n. 1) Dans francez vechi, în trei timpi, cu caracter ceremonios, devenit dans de salon. 2) Melodie după care se execută acest dans. [Sil. -nu-et] /<fr. menuet

menuet n. danț francez din secolul al XVII-lea ce se juca cu o cadență gravă: monotonul menuet, danțul clasic al saloanelor europene FIL.

*menuét n., pl. e (fr. menuet, d. menu, care e lat. minútus, și rom. mărunt. V. minavetă). Un vechĭ dans în treĭ timpurĭ, cu pașĭ mărunțĭ, de un caracter grav, cu reverențe între cavaler și damă: menuetu era în vogă pin seculu XVIII. Melodia după care se dansează. Bucată (de ordinar pe 8ǀ4), care vine după un adagio saŭ andante într’o sonată, sinfonie orĭ alt-ceva.

menuet (desp. -nu-et) s. n., pl. menuete

menuet (-nu-et) s. n., pl. menuete

menuet s. n. (sil. -nu-et), pl. menuete

menuet

menuet. Potrivit etimologiei curente, m. ar fi derivat de la fr. menu „mărunt” (pas menus, pași mărunți); după M. Brenet, derivă din fr. mener, „a purta”; m. a fost, la origine, un dans* pop., socotit o varietate de branle* à mener (sec. 16), probabil din provincia Poitou. Devine dans de curte în timpul lui Ludovic al XIV-lea, datorită lui Lully (1653); se răspândește cu repeziciune și voga sa va domina mult timp celelalte dansuri de curte. Inițial un dans solistic, apoi dansat de cupluri dispuse în șir, caracteristica principală a m. ca dans rafinat, o constituie grația și eleganța cu care se execută pașii mărunți și figurile galante. ♦ Din punct de vedere muzical, m. constă din două secțiuni de câte 4 sau 8 măsuri*, în măsură de 3/4, fiecare secțiune repetându-se. În muzica preclasică și clasică, această strutură era considerată ca fiind perfect adaptată naturii noastre; în sec. 18 constituia baza predării compoziției (2). În muzica de teatru (operă*, operă-balet – Lully, Rameau, Händel), m. avea un tempo (2) lent și un caracter grav. A pătruns apoi și în suita* instr. de dansuri (Couperin, Kuhnau, J.S. Bach, Purcell, Händel), unde apare și dublat (un m. în major*, celălalt în minor*), dispunere ce devine mai târziu m. + trio (3). Prin intermediul uverturii napolitane în trei părți (Scarlatti), m. pătrunde apoi în simfonie*, unde Stamitz îi conferă de la început locul celei de a treia părți. La Haydn, m. capătă o stilizare specific simf. trecând și in sonatele* de formă clasică, în care i se dă un tempo din ce in ce mai rapid; aceasta, plus elementele de grotesc care se înfiltrează în muzica m. o dată cu Haydn, generează tranformarea m. în scherzo*-ul beethovenian (Beethoven indică însă, prin tempo di mimuetto, și un tempo mai lent). În simf. mozartiene apare atât schema cvadripartită, cu m., cât și cea tripartită, fără m. Forma clasică a m. este ternară: A (expoziție; tema*, cu repetiție, scurtă dezvoltare*, revenirea temei, cu repetiție), B (cu aceeași schemă ca a expoziției), A (reexpoziția primei părți, fără repetiții, cu o coda* facultativă). În unele lucrări mai ample apare un al doilea trio (m. trio I – m. trio II – m.).

MENUET s. n. Numele unui dans (de origine franceză). Monotonul menuet, danțul clasic al saloanelor europene. FILIMON, O. I, 197, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Caișii, zarzării și prunii Înveșmîntați-n haine albe, se clatină în fața lunii, Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet. ANGHEL, P. 17. Protipendada juca menuet, cracoviana. C. PETRESCU, C. V. 78. ♦ Compoziție muzicală după care se execută acest dans sau care constituie o parte a unei sonate, a unei simfonii etc. Apoi începură a cînta menuetul. FILIMON, O. I, 197. Ah! mamițo! menuetul lui Pederaski! . . . mă-nebunesc. CARAGIALE, M. 175. Se săltă și începu să facă cîteva mișcări prin odaie, ca și cum în urechi i-ar fi sunat un accent de menuet. SADOVEANU, Z. C. 64. Cînta la pian. . . romanțe,menueturi și cavatine. BRĂESCU, A. 184. Auzi o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet, cu totul abstractă, dar tocmai prin aceea mai plină de caracter. CĂLINESCU, E, O. II, 130. În scurtă vreme învăță și ea notele și cînta, cu o grație nesfîrșită, menuete și gavote. CAMIL PETRESCU, O. I, 417. - Pl.: menuete și (rar) menueturi. – Din fr. menuet.