melismă sf [At: TIM. POPOVICI, D. M. / Pl: ~me / E: it melisma] Ornament muzical.

MELISMĂ s.f. (Muz.) Înfloritură melodică, coloratură. [< it. melisma, cf. fr. mélisme].

MELISMĂ s. f. ornament în muzica vocală cuprinzând pe o singură silabă mai multe sunete alăturate unui sunet principal; înfloritură melodică. (< it. melisma, fr. mélisme)

melismă s. f., pl. melisme

melismă (< gr. μέλισμα „cânt”, „melodie”, de la vb. μελίζω), termen provenit din muzica vocală, desemnând intonarea a două sau mai multe sunete pe o singură silabă a textului poetic: 1. În muzica folc., stilul melismatic este considerat ulterior celui recitatoric (v. recitativ), reprezentând stratul nou, asociat procesului de dezagregare a tiparelor arhaice. 2. În muzica greg.*, m. sunt considerate a fi de origine instr. și au rolul de a reliefa un cuvânt, o silabă sau o cadență (1) mediană sau finală. M. sunt fie simple (în podatus și clivis), fie ample, mai complex elaborate (în alleluia*, kyrie*). Din muzica biz. provin m. mnemotehnice, formule (1, 3) melodice tipizate, cu rol de fixare a modurilor (1, 2-3) liturgice. 3. M. sub forma vocalizelor* sunt cultivate cu precădere în bel-canto*-ul napolitan, ca și în muzica corală* preclasică. 4. În muzica instr., termenul de stil melismatic se referă la o construcție melodică intens ornamentată*.

MELÍSMĂ (< fr.) s. f. Termen ce desemnează în muzica vocală un grup de sunete alăturate unui sunet principal, reunite pe o singură silabă. A deținut un rol important în cântul gregorian și bizantin; frecventă în folclor. Prin analogie, se folosește și în muzica instrumentală.

MELÍSMĂ s. f. Ornament muzical. TIM. POPOVICI, D. M. - Pl.: melisme. – Din it. melisma.