maior¹ sm [At: NECULCE, L. 370 / V: (pop) ~iur / Vc: ~ule, (rar) maiore / Pl: ~i / E: rs майор, ger Major] 1 Grad în ierarhia ofițerilor, superior celui de căpitan și inferior celui de locotenent-colonel. 2 Ofițer cu gradul de maior (1).

MAIOR, maiori, s. m. Grad în armată, imediat superior gradului de căpitan; ofițer avînd acest grad. Maiorul nu lua seamă la acestea, C. PETRESCU, Î. II 131. ◊ General maior v. general.

MAIOR s.m. Grad militar imediat superior gradului de căpitan; ofițer care are acest grad. [Cf. rus. maior, germ. Major].

MAIOR s. m. grad militar imediat superior celui de căpitan. (< rus. maior, germ. Major)

MAIOR maiori m. Ofițer cu grad superior celui de căpitan și inferior celui de locotenent-colonel. /<rus. maior, germ. Major

Maior (Petru) m. călugăr și învățat român din Ardeal, autorul Istoriei pentru începutul Românilor în Dacia (1812) și al Lexiconului în patru limbi (1825), tipărit la Buda (1753-1821).

maior m. ofițer superior care comandă un batalion (în infanterie), un divizion (în cavalerie sau artilerie). [Rus. și nemț. MAIOR]. V. Stat.

*maĭór m. (fr. major, d. lat. májor, majóris, maĭ mare; rus. maĭór. V. major). Ofițer superior de gradu cel maĭ mic și însărcinat cu detaliile serviciuluĭ și cu administrațiunea și cu comanda unuĭ batalion saŭ divizion.

maiur sm vz maior¹

măior s [At: POP. ap. VICIU, GL. / Pl: ? / E: mai² + -or cf lat malleolus] 1-12 (Reg; șhp) Măieț (1-12).

maior s. m., pl. maiori; abr. mr.

maior s. m., pl. maiori; abr. mr.

maior s. m. (sil. -ior), pl. maiori

maior (rang militar).

general-maior s. m., pl. generali-maiori; abr. gen.-mr.

general-maior s. m., pl. generali-maiori; abr. gen.-mr.

general-maior s. m. (sil. -ior), pl. generali-maiori

general-maior

maior (maiori), s. m. – Ofițer superior. Germ. Major, în parte prin intermediul rus. maior, cf. major. – Der. maiorie, s. f. (grad de maior); maioreasă, s. f. (nevasta maiorului).

MAIOR, Augustin (1882-1964, n. Reghin), fizician român. Prof. univ. la Cluj. Contribuții în fizica teoretică (teoria relativității, a gravitației, termodinamică). Creator al telefoniei multiple („Telegrafie, telefonie multiplă cu înaltă frecvență”).

MAIOR, George (1855-1927, n. Șercaia, jud. Brașov), agronom român. Prof. univ. la București. Contribuții în domeniul agriculturii generale, Contribuții în domeniul agriculturii generale, fitotehniei și economiei agrare („Manual complet de agricultură”).

MAIOR, Grigore (1715-1785, n. sat Sărăuad, jud. Satu Mare), prelat român. Episcop unit cu Făgăraș (1772-1782). Luptător pentru emanciparea socială și națională a românilor din Transilvania. Contribuție importantă la organizarea învățământului sătesc în limba română și a școlilor din Blaj.

MAIOR, Liviu (n. 1940, Beclean), istoric și om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca și București. Specialist în istoria modernă a României („Mișcarea națională românească din Transilvania”, „Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționarismului românesc”, „1848-1849. Români și unguri în revoluție”). Ministru al Învățământului (1992-1996).

MAIOR, Petru (c. 1761-1821, n. sat Căușu de Câmpie, jud. Mureș), istoric și filolog român. Reprezentant de frunte al Școlii Ardelene. Studii la Târgu Mureș, Sibiu, Blaj, la Colegiul „De propagande fide” din Roma și Viena. Lucrările sale („Istoria pentru începuturile românilor în Dacia” cu studiile anexă: „Disertație pentru începutul limbei românești” și „Disertație pentru literatura cea veche a românilor”, precum și „Orthografia romana sine latino-valachica” cu studiul anexă „Dialog între nepot și unchi pentru începutul limbei române”) susțin originea pur romană a poporului român, unitatea și continuitatea lui în Dacia. Remarcă, spre deosebire de S. Micu și Gh. Șincai, că limba română este continuatoarea latinei populare. Succesor al lui S. Micu la elaborarea Lexiconului de la Buda. Adversar al catolicismului de pe poziții iluministe („Procanon”). Luptător pentru emanciparea națională a românilor din Transilvania, a participat la redactarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum”.

MAIOR lat. Maior. 1. Mairu, (Sd XXII); de regulă însă în Ardeal numele Maiorescu este latinizarea lui Măier < germ. Mayer „locuitor de suburbie”. 2. Maierul, N. (Ard II 59).

a avea învoire de la maiorul Gărdescu expr. (mil.) a fugi din cazarmă sărind peste gard.

MAlOR¹ s. m. Grad în ierarhia ofițerilor, superior celui de căpitan și inferior celui de locotenent-colonel; ofițer care are acest grad. Cf. NECULCE, L. 370. Mă rog, mă rog, arhon maiore. . . (a. 1816). KOTZEBUE, U. 16^V/1, cf. BUDAi-DELEANU, LEX. În numărul lor să află Maiorul Martenchevici din reghementul Azof. AR (1829), 9²/18, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Șeful de stat major, major Gramont (a. 1866). URiCARIUL, VII, 239. Comandantul unui polc se numea polcovnic (colonel), al unui batalion, maior, al unei roate, căpitan (a. 1893). ib. XXII, 439. Sub numele unui francez, maior în oastea șvedă. . . , plecă pe ascuns într-o noapte, spre a merge ca să se întîlnească cu regele sved. NEGRUZZI, S. I, 178. Dar maiorul nu lua seama la acestea. C. PETRESCU, Î. II, 131, cf. NOM. PROF. 71. ȘÍ-apoi maiorul nu-i nici el de capul lui. V. ROM. septembrie 1954, 11. De-ar da Dumnezeu un foc, Să arză Sibiiul tot, Să rămîie numai parii, Să să-nțepe generalii, Generalii și maiorii, Cari cătănesc ficiorii! JARNIK-BÎRSEANU, D. 296. Măi, maiore, spete late, Nu mi te temi că te-or bate? Nu te-or bate oștile, Te-or bate lacrimile. ȘEZ. II, 79, cf. BIBICESCU, P. P. 149, HODOȘ, P. P. 212, MAT. FOLK. 1084. Comandă, maiure, bine Pînă sînt pe lîngă tine. CIUAȘANU, V. 56, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. - Pl.: maiori. – Voc. și: (rar) maiore. – Și: (popular) maiúr s. m. – Din rus. майор, germ. Major.

MAlUR s. m. v. maior¹.

MĂIOR subst. (Regional) Diminutiv al lui m a i² (I). Și tare mi-l bâtea Pin talpe, pîn palme, Cu cuie de oțel Și cu măior de fier. POP., ap. VICIU, GL. - Pl.:? – Mai² + suf. -or. – Cf. lat. m a l l e o l u s.