MĂRMURIRE, mărmuriri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a mărmuri și rezultatul ei. – V. mărmuri.

mărmurire sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: marmor~ / P: ~ri / E: mărmuri] (Înv) Înmărmurire de frică, de groază, de uimire etc.

MĂRMURIRE, mărmuriri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a mărmuri și rezultatul ei. – V. mărmuri.

marmorire sf vz mărmurire

marmuri v vz mărmuri

mărmuri [At: (a. 1675) GCR I, 223/19 / V: mar~ / Pzi: ~resc / E: marmură¹] 1 vt (Îvp) A sculpta ceva în marmură. 2 vt (Îvp) A căptuși cu marmură. 3 vi (Buc) A îngheța de frig. 4 vi (Fig; îvp) A înmărmuri, a încremeni de frică, de groază, de uimire etc.

MĂRMURI, mărmuresc, vb. IV. Intranz. (Popular) A înmărmuri. Voinic d-auzea, Voinic tremura, Apoi mărmurea... Șerpe-l colăcea Gura-și deschidea... Și mi-l îmbuca. TEODORESCU, P. P. 447.

mărmurire (reg.) s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmurire (reg.) s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmurire s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmuri (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărmuresc, 3 sg. mărmurește, imperf. 1 mărmuream; conj. prez. 1 sg. să mărmuresc, 3 să mărmurească

mărmuri (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărmuresc, imperf. 3 sg. mărmurea; conj. prez. 3 să mărmurească

mărmuri vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărmuresc, imperf. 3 sg. mărmurea; conj. prez. 3 sg. și pl. mărmurească

MĂRMURIRE s. v. împietrire, încremenire, înlemnire, înmărmurire, înțepenire, petrificare.

mărmurire s. v. ÎMPIETRIRE. ÎNCREMENIRE. ÎNLEMNIRE. ÎNMĂRMURIRE. ÎNȚEPENIRE. PETRIFICARE.

MĂRMURI vb. v. împietri, încremeni, înlemni, înmărmuri, înțepeni, paraliza, petrifica.

mărmuri vb. v. ÎMPIETRI. ÎNCREMENI. ÎNLEMNI. ÎNMĂRMURI. ÎNȚEPENI. PARALIZA. PETRIFICA.

MĂRMURÍRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a m ă r m u r i și rezultatul ei. Cf. m ă r m u r i (3). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Privea în mărmurire și buzele-și mușca. HELIADE, O. I, 193. Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire. id. ib. 303, cf. 164, 179. Mărmurirea coprinde pe cel nedominat decît de judecata senină. MACEDONSKI, O. IV, 117. – Și: marmoríre s. f. LM. – V. mărmuri.

MARMORIRE s. f. v. mărmurire.

MARMURÍ vb. IV v. mărmuri.

MĂRMURÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit și în poezia populară) A sculpta sau a lucra ceva în marmură¹ ; a căptuși cu marmură. Cf. LB. Țîțișoarele ei Să mi le mărmuriți, Să mi le-nchipuiți. MAT. FOLK. 20. 2. Intranz. (Prin Bucov.) A îngheța, a încremeni de frig. Cf. ȘEZ. V, 105. 3. I n t r a n z. F i g. (Învechit și popular) A înmărmuri, a încremeni (de frică, groază, uimire etc.). Stâpînă-său numai ci mărmuri de ciudă (a. 1675). GCR I, 223/19. Îndată cum au băut, au mărmurit toți de beți, bînd de acel vin. NECULCE, L. 232. Inima mea mărmurind, Tainice fiori l-ast nume năvălesc și o cuprind. HELIADE, O. I, 429, cf. 410, POLIZU, BARCIANU, TDRG, BUL. FIL. III, 106. Voinicu d-auzea, Voinicu tremura, Apoi mărmurea. TEODORESCU, P. P. 447. - Prez. ind.: mărmuresc. – Și: marmuri vb. IV. DDRF. – V. marmură¹.