mânuire sf [At: POLIZU / V: (reg) măn~ / Pl: (rar) ~ri / E: mânui] 1 Utilizare pricepută a unui instrument, a unei unelte, a unei arme etc., cu ajutorul mâinilor. 2 Manevrare (1). 3 Folosire. 4 Manipulare (5). 5 (îs) ~ de bani (sau de fonduri) Administrare. 6 (Îas) Ținere a unei gestiuni publice. 7 (Rar) Conducere a unui animal, a unui vehicul etc.

mănui v vz mânui

mănuire sf vz mânuire

mânua v vz mânui

mânui vt [At: ASACHI, S. L. II, 93 / V: (nob) ~ua, măn~ / Pzi: ~esc, mânui / E: mână¹ + -ui] 1 (C. i. arme, instrumente, unelte etc.) A folosi cu pricepere și îndemânare, cu ajutorul mâinilor. 2 (C. i. aparate, dispozitive etc.) A manevra (3). 3 (Pgn) A folosi. 4 (C. i. materiale, obiecte ale muncii) A lua sau a duce în mână în mod curent Si: a manipula (9). 5 (C. i. bani, fonduri) A administra. 6 (C. i. bani, fonduri) A manipula (5). 7 (C. i. bani, fonduri) A ține o gestiune publică. 8 (Rar; c. i. animale, vehicule etc.) A conduce.

MÎNUI, mînuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A folosi (cu pricepere, cu îndemînare) un instrument, o unealtă etc. cu ajutorul mîinilor. V. manipula. Un viteaz... care să știe să răsucească buzduganul, să mînuiască sabia cu virtute. ISPIRESCU, L. 12. Știi să mînuiești sabia? EMINESCU, N. 123. A fost, fără îndoială, un vînător inspirat și a știut să mînuiască bine arcul și săgețile artistul subt a cărui daltă s-a mlădiit statua Dianei de la Luvru. ODOBESCU, S. III 55. ◊ Fig. Cînd vă gîndiți la acele sute de persoane pe care le-a mînuit artistul. GHEREA, ST. CR. III 115. 2. (Cu privire la bani) A administra. A mînui bani publici. – Prez. ind. și: mînui (EMINESCU, L. P. 142).

MÎNUIRE, mînuiri, s. f. Acțiunea de a mînui. Cînd a ajuns băiatul la vreo șase anișori, împăratul a-nsărcinat pe un curtean de credință să-l învețe mînuirea armelor. CARAGIALE, P. 106. Scene în care sălbăticia și gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuirea daltei. ODOBESCU, S. III 75. ◊ (Mil.) Mînuiri de armă = exerciții de întrebuințare a armei.

A MÂNUI ~iesc tranz. 1) (instrumente, unelte, arme etc.) A face să funcționeze, folosind cu dibăcie; a manipula; a manevra. 2) (bani, fonduri) A administra făcând să circule. 3) fig. A cunoaște bine, folosind cu multă pricepere; a stăpâni; a poseda. /mână + suf. ~ui

mânuì v. V. manià.

*mînuĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (d. mînă, după fr. manier. V. maniez, manipulez). Maniez, umblu cu, lucrez cu, învîrtesc. Fig. A mînui bine o limbă străină.

mânuire s. f., g.-d. art. mânuirii; pl. mânuiri

mânuire s. f., g.-d. art. mânuirii; pl. mânuiri

mânuire s. f., g.-d. art. mânuirii; pl. mânuiri

mânui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mânuiesc, 3 sg. mânuiește, imperf. 1 mânuiam; conj. prez. 1 sg. să mânuiesc, 3 să mânuiască

mânui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mânuiesc, imperf. 3 sg. mânuia; conj. prez. 3 să mânuiască

mânui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mânuiesc, imperf. 3 sg. mânuia; conj. prez. 3 sg. și pl. mânuiască

mînui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mînuiesc, conj. mînuiască)

mânuesc.

MÂNUIRE s. v. manevrare.

MÂNUI vb. v. manevra.

MÂNUI vb. v. conduce, mâna.

mînui vb. v. CONDUCE. MÎNA.

MÎNUI vb. a manevra, a manipula, (înv.) a mania. (A ~ un dispozitiv.)

MÎNUIRE s. manevrare, manevră, manipulare, (rar) manipulație. (~ unui sistem tehnic.)

MĂNUÍRE s. f. v. mînuire.

MÎNUI vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un instrument, o unealtă, o armă etc.) A folosi (cu pricepere, îndemînare) cu ajutorul mîinilor. Spata cea fulgerătoare, cu măiestrie cavalierâ mînuată, îl apăra. ASACHI, S. L. II, 93, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM. Știi să mănuiești sabia ? EMINESCU, N. 123. [Învăță] cum să mănuiască sabia ori paloșul. ISPIRESCU, L. 192, cf. 12. A fost, fără îndoială, un vînător inspirat și a știut să mînuiască bine arcul și săgețile, artistul subt a cărui daltă s-a mlâdiit statua Dianei de la Luvru. ODOBESCU, S. III, 55. Acest nod însă se face numai la un capăt, încît se poate mînua cu ușurință. MARIAN, Î. 199, cf. DDRF. Lui îi plac obrajii rumeni, ca ai tinerelei Chiae, Care mînuiește lîra cu atîta măiestrie. OLLĂNESCU, H. O. 324, cf. BARCIANU, TDRG, ALEXI, W. Le privise la masă cum mînuiau cuțitul, furculița. TEODOREANU, M. II, 192, cf. 93, SADOVEANU, O. IX, 318. Viză buletinul, mînuind ștampila cu aceeași eleganță, trecu datele într-un dosar, apoi reluă vorba. V. ROM. aprilie 1954, 171, cf. ib. septembrie 1954, 97. N-ai putea Nici tu să-ți mîngîi strunele, Nici tu să mînuiești volanul. DEȘLIU, G. 46. ◊ (În contexte figurate) Nu mai vreau să văd Cum destinul mînuie toporul. BENIUC, C. P. 115. ◊ F i g. Deprinderea de a mănui formulele abstracte ale argumentării. MAIORESCU, L. 14. Acele sute de persoane pe cari le-a mînuit artistul. GHEREA, ST. CR. III, 115. Trebuie să mînuiască cu pricepere minunata armă a criticii și autocriticii. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 393, cf. ib. 1 954, nr. 2 898. Noi, cei deprinși a chiui-n căciulă. . ., Mînuim cuvîntul ca pe-o străină sculă. BENIUC, V. 114. ♦ P. g e n e r. A folosi, a aplica. Ridicarea nivelului cultural-tehnic al muncitorilor și tehnicienilor care mînuiesc noua tehnică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 800. 2. (Complementul este un material, de obicei un obiect al muncii) A atinge cu mîna, a lua sau a duce în mînă (în mod curent); a manipula. Murdăria ce se prinde pe mînă. . . cînd mînuim cărți sau ziare de pe cari se ia negreala. ap. TDRG. ♦ (Cu complementul „bani”, „fonduri”) A administra, a manipula, a ține o gestiune (publică). Dacă mănuiește cineva bani publici și nu este controlat la vreme, asta însemnează că delapidarea, că necinstea lui ar fi scuzabile ? CARAGIALE, O. II, 59, cf. CADE. 3. (Rar; complementul indică animale, vehicule etc.) A conduce. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W. Ar fi bine să pot mînui caii ca dînsul. SADOVEANU, O. XI, 573. – Prez. ind.: mînuiesc și mînui. - Și: (neobișnuit) mînuá vb. I, mănuí vb. IV. – Mînă¹ + suf. -ui.

MÎNUIRE s. f. Acțiunea de a m î n u i. 1. Întrebuințare, folosire (pricepută) a unui instrument, a unei unelte, a unei arme etc. cu ajutorul mîinilor. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Cînd a ajuns băiatul la vreo șase anișori, împăratul a-nsărcinat pe un curtean de credință să-l învețe mînuirea armelor. CARAGIALE, O. II, 150. Gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuirea daltei. ODOBESCU, S. III, 75, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Pentru vrednicia arătată în mînuirea săbiilor, vă tocmesc în leafă. CAMILAR, C. P. 79. ◊ F i g. Tîrgoviște, loc foarte priincios pentru apărare și mînuirea intrigelor. . . în contra lui Tudor Vladimirescu. FILIMON, O. I, 282. Din mînuirea cu ușurință a limbei românești. . . urmează că tălmăcitorul era român. CONV. LIT. VII, 327. Condiția fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mănuire perfectă a limbei materne. MAIORESCU, CR. II, 310. Ziarele centrale și locale au datoria să îmbunătățească necontenit mînuirea criticii și autocriticii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 799. Marea majoritate a poemelor. . . suferă de pe urma acestei considerații scăzute pe care autorul o acordă cunoașterii și mînuirii limbii. V. ROM. ianuarie 1954, 222. 2. (Urmat de determinarea „bani”, „fonduri”) Administrare, manipulare a unei gestiuni (publice). 3. (Rar) Conducere a unui animal, a unui vehicul etc. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. – Pl.: (rar) mînuiri. - Și: (regional) mănuíre s. f. – V. mînui.