LOCATIV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la spațiul locuibil (închiriat); privitor la locație, de locație. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.

locativ, ~ă [At: COSTINESCU / Pl: ~i, ~e / E: fr locatif] 1-2 a Care se referă la locație (1-2). 3 a Privitor la casele închiriate. 4 a Care aparține caselor închiriate. 5 a (Îs) Valoare ~ă Venit pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. 6 a (Îs) Spațiu ~ Ansamblu al încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. 7 a (Pex; îas) Autoritate care se ocupă cu administrarea spațiilor destinate a fi închiriate. 8 a (Îs) Fond ~ Totalitate a suprafețelor de locuit aflate în proprietatea statului și închiriate populației. 9 sn (Grm; șîs caz ~) Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. corectat(ă)

LOCATIV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.

LOCATIV¹, locative, s. n. (Gram.) Caz al declinării în unele limbi, care arată locul unde se află un lucru sau o ființă, sau în care se petrece o acțiune. Locativul răspunde la întrebarea «unde», «în ce loc».

LOCATIV², -Ă, locativi, -e, adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. Direcția de gospodărie locativă a Sfatului popular al Capitalei. ◊ Valoare locativă = valoarea unui imobil sau apartament exprimată prin venitul pe care poate să-l aducă în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite de cineva sau destinate pentru a fi locuite.

LOCATIV, -Ă adj. Referitor la casele de închiriat. ◊ Valoare locativă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu locativ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. // s.n. (Gram.) Caz în declinarea unor limbi care arată locul unde se află cineva sau ceva sau unde se petrece o acțiune. [Cf. fr. locatif].

LOCATIV, -Ă I. adj. referitor la casele de închiriat. ♦ valoare ~ă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu ~ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. II. s. n. caz al flexiunii nominale (în unele limbi), care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. (< fr. locatif)

LOCATIV² ~ă (~i, ~e) Care ține de locuință; propriu locuinței. ◊ Spațiu ~ încăperi locuite sau destinate a fi locuite de cineva. /<fr. locatif

LOCATIV¹ ~e n. Caz al complementului circumstanțial de loc în unele limbi. /<fr. locatif

locativ a. Jur. relativ la locațiune: convențiuni locative. ║ n. Gram. caz particular în unele limbi, ce exprimă locul.

1) *locatív, -ă adj. (d. lat. locare, locatum, a închiria. Reparațiunĭ locative, acelea care-s în sarcina locataruluĭ. Valoarea locativă, venitu pe care-l poate aduce un imobil dat cu chirie.

2)*locatív, -ă adj. (d. lat. locus, după modelu luĭ vocativ). Gram. Relativ la loc. S. n., pl. e. Un caz care exista odinioară și în limba latină, ca și azĭ în cea rusească.

locativ² s. n., pl. locative

locativ¹ adj. m., pl. locativi; f. locativă, pl. locative

locativ¹ adj. m., pl. locativi; f. locativă, pl. locative

locativ² s. n., pl. locative

locativ s. n., pl. locative

locativ adj. m., pl. locativi; f. sg. locativă, pl. locative

LOCATIV s. n. (cf. fr. locatif): caz al flexiunii nominale în indo-europeană, sanscrită, greaca veche și latină, care arăta locul unde se săvârșește acțiunea verbului.