JURĂTOR, -OARE, jurători, -oare, s. m. și f. (înv.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.

jurător, ~oare [At: LET. II, 313/30 / Pl: ~i, ~oare / E: jura + -ător] 1-2 smf, a (Persoană) care jură (1). 3-4 smf, a (Om) care este obișnuit să jure pentru orice. 5 smf (Trs; Buc; înv) Martor în fața judecății. 6 smf (Nob) Persoană care înjură. 7 smf (Înv; îs) ~ strâmb Sperjur.

JURĂTOR, -OARE, jurători, -oare, s. m. și f. (Înv. și pop.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.

JURĂTOR, -OARE, jurători, -oare, s. m. și f. (Învechit) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judecătorești. Și-a cumpărat jurători, Și-a plătit judecători. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 5/2. Floricică, floricea, Mîndră, mîndruleana mea, Aș jura cu jurători C-ai purtat un car de flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440.

JURĂTOR ~i m. înv. Persoană care depune mărturie sub un jurământ în fața unei instanțe judiciare. /a jura + suf. ~ător

jurător m. cel ce jură.

jurătór m. Vechĭ. Martur care jura cu impricinatu. Megiașiĭ jurătorĭ (numițĭ uneorĭ și adeveritorĭ, tocmelnicĭ orĭ judecătorĭ) eraŭ judecătorĭ, ĭar hotărîrea lor era suverană (Gĭur. 1920, 41-42). V. lege.

jurător (înv.) s. m., pl. jurători

jurător (înv.) s. m., pl. jurători

jurător s. m., pl. jurători

jurător strâmb s.m. (jur.; înv.) v. Sperjur.

JURĂTORI (< jur) subst. (La pl.) (În Evul Mediu în Țara Românească și Moldova) instituție juridică, derivată din obște, în care 6, 12, 24 sau 48 oameni aleși sau numiți, cercetează litigiul (civil sau penal) și expun domnului hotărârea lor, depunând jurământ; în caz că domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alți j., de obicei în număr dublu.