INSINUAȚIE, insinuații, s. f. (Rar) Insinuare. [Pr.: -nu-a-] – Din fr. insinuation.

insinuație sf [At: CĂLINESCU, E. O. II, 260 / Pl: ~ii / E: lat insinuatio, fr insinuation, it insinuazione] 1-2 Insinuare (1-2).

INSINUAȚIE, insinuații, s. f. Insinuare. [Pr.: -nu-a-] – Din fr. insinuation.

INSINUAȚIE s.f. Insinuare. [Pron. -nu-a-ți-e, gen., -iei. / < fr. insinuation].

INSINUAȚIE s. f. insinuare. (< fr. insinuation)

insinuați(un)e f. 1. acțiunea de a (se) insinua; 2. modul de a face să se înțeleagă ceva fără a-l enunța în termeni formali.

*insinuațiúne f. (lat. insinuátio, -ónis). Acțiunea de a insinua, de a vîrî: insinuațiunea uneĭ sonde într’o rană. Fig. Mod subtil de a face pe altu să-țĭ primească opiniunile. Lucru pe care-l daĭ ca să se înțeleagă fără să-l exprimĭ formal: calomniatoriĭ abilĭ procedează maĭ ales pin insinuațiune. Ret. Figura pin care atragĭ bună-voința ascultătorilor pin vorbe dulcĭ și abile. – Și -áție și -áre.

insinuație (rar) (desp. -nu-a-ți-e) s. f., art. insinuația (desp. -ți-a), g.-d. art. insinuației; pl. insinuații, art. insinuațiile (desp. -ți-i-)

insinuație (rar) (-nu-a-ți-e) s. f., art. insinuația (-ți-a), g.-d. art. insinuației; pl. insinuații, art. insinuațiile (-ți-i-)

insinuație s. f. (sil. -nu-a-ți-e), art. insinuația (sil. -ți-a), g.-d. art. insinuației; pl. insinuații, art. insinuațiile (sil. -ți-i-)