incriminare sf [At: ODOBESCU, S. III, 340/10 / V: în~ / Pl: ~nări / E: incrimina] 1 Acuzare de săvârșire a unei crime Si: penalizat¹ (1). 2 (Pgn) Acuzare. 3 Învinovățire reciprocă Si: penalizat¹ (3). 4 (Jur) Stabilire prin lege că o anumită categorie de fapte constituie infracțiune și se sancționează ca atare Si: penalizat¹ (4). 5 (Îs) Conținutul ~nării Determinare a condițiilor cerute pentru existența unei infracțiuni. 6 (Îas) Categorie de fapte incriminate.

INCRIMINARE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinovățire, învinuire, acuzație. – Variantă: încriminare (ODOBESCU, S. III 340) s. f.

INCRIMINARE s.f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinuire, acuzație; incriminație. [< incrimina].

incriminare f. acuzare.

INCRIMINA, incriminez, vb. I. Tranz. A învinui o persoană de săvârșirea unei crime; p. gener. a învinovăți, a acuza. [Var.: încrimina vb. I] – Din fr. incriminer.

incrimina [At: MACEDONSKI, O. I, 267 / V: în~ / Pzi: ~nez / E: fr incriminer, it incriminare] 1 vt A acuza pe cineva de săvârșirea unei crime. 2 vt (Pgn) A acuza. 3 vr A se învinovăți unul pe altul. 4 vt (Jur) A stabili prin lege că o anumită categorie de fapte constituie infracțiune și se pedepsește ca atare Si: a pedepsi, a penaliza, a sancționa.

încrimina v vz incrimina

încriminare sf vz incriminare

INCRIMINA, incriminez, vb. I. Tranz. A acuza o persoană de săvârșirea unei crime; p. gener. a învinovăți, a acuza. [Var.: încrimina vb. I] – Din fr. incriminer.

INCRIMINA, incriminez, vb. I. Tranz. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva, a învinovăți. – Prez. ind. și: (învechit) incrimin.

INCRIMINA vb. I. tr. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva. [P.i. -nez și -min. / < fr. incriminer, it. incriminare].

INCRIMINA vb. tr. a imputa cuiva acte criminale, abuzuri etc.; a învinui. (< fr. incriminer, lat. incriminare)

A INCRIMINA ~ez tranz. (persoane) A acuza de săvârșirea unei crime. [Sil. in-cri-] /<fr. incriminer

incriminà v. a acuza de o crimă.

*incriminațiúne f. (fr. incrimination, d. lat. criminátio, -ónis). Acuzațiune de o crimă saŭ de un lucru maĭ mic. – Și -áție și -áre.

*incriminéz v. tr. (fr. incriminer, după lat. criminor, -ári, d. crimen, criminis, crimă. V. recriminez). Acuz de o crimă saŭ și de un lucru maĭ mic. Incriminez un demers, o acțiune, consider ca mare vină.

incriminare s. f., g.-d. art. incriminării; pl. incriminări

incriminare s. f., g.-d. art. incriminării; pl. incriminări

incriminare s. f., g.-d. art. incriminării; pl. incriminări

incrimina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. incriminez, 3 incriminează; conj. prez. 1 sg. să incriminez, 3 să incrimineze

incrimina (a ~) vb., ind. prez. 3 incriminează

incrimina vb., ind. prez. 1 sg. incriminez, 3 sg. și pl. incriminează

incrimina

incriminez.

INCRIMINARE s. v. acuzare, acuzație, inculpare, învinovățire, învinuire.

incriminare s. v. ACUZARE. ACUZAȚIE. INCULPARE. ÎNVINOVĂȚIRE. ÎNVINUIRE.

INCRIMINA vb. v. acuza, inculpa, învinovăți, învinui.

incrimina vb. v. ACUZA. INCULPA. ÎNVINOVĂȚI. ÎNVINUI.

A se incrimina ≠ a se justifica

A incrimina ≠ a dezvinovăți