IMPLORARE, implorări, s. f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație, rugăminte, cerere insistentă, fierbinte, disperată. – V. implora.

implorare sf [At: CĂLINESCU, E. O. I, 76 / Pl: ~rări / E: implora] 1 Rugăminte adresată cuiva cu umilință Si: implorat¹ (1), implorație (1). 2 Rugăminte stăruitoare, insistentă Si: implorat¹ (2), implorație (2). 3 Chemare în ajutor Si: implorat¹ (3), implorație (3). 4 Cerere insistentă, cu lacrimi, adresată unui superior Si: implorat¹ (4), implorație (4). 5 Cerere a milei divinității Si: implorat¹ (5), implorație (5).

IMPLORARE, implorări, s. f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație, rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte, desperată. – V. implora.

IMPLORARE s. f. Acțiunea de a implora; rugăminte, cerere insistentă. Glasul lui tremura de o implorare sfiicioasă. VLAHUȚĂ, O. A. III 122.

IMPLORARE s.f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație. [< implora].

IMPLORARE ~ări f. 1) v. A IMPLORA. 2) Rugăminte, cerere stăruitoare. /v. a implora

IMPLORA, implor, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva insistent, cu disperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.

implora vt [At: MACEDONSKI, O. I, 252 / Pzi: ~or / E: fr implorer, it, lat implorare] 1 A ruga pe cineva cu umilință. 2 A ruga stăruitor, cu insistență. 3 A chema în ajutor. 4 A cere ceva cu insistență, cu lacrimi, unui superior. 5 A cere mila divinității.

IMPLORA, implor, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.

IMPLORA, implor, vb. I. Tranz. A ruga (pe cineva) din toate puterile, stăruitor (și cu umilință). Au ars-o ș-au dărîmat-o subt ochii noștri, deși îi imploram în genunchi s-o cruțe. SADOVEANU, Z. C. 97. Din suflet te rog și te implor, ia seama să nu se nenorocească din pricina matale biata fată!... REBREANU, R. I 208. ♦ A cere, a solicita (ceva) stăruitor și cu umilință. Eu nu implor, principe, nimica de la tine. MACEDONSKI, O. I 252.

IMPLORA vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i. implor. / < fr. implorer, it., lat. implorare].

IMPLORA vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). (< fr. implorer, lat. implorare)

A IMPLORA implor tranz. 1) (persoane) A ruga în mod stăruitor și cu umilință; a conjura. 2) (ajutor, favoruri etc.) A cere cu insistență. [Sil. im-plo-] /<fr. implorer, lat. implorare

implorà v. a cere cu umilință și stăruitor, a se ruga cu lacrimi: a implora grația.

*implór, a -á v. tr. (lat. imploro, -áre, d. plorare, a plînge. V. de- și ex-plor). Cer umilit și cu insistență: a implora ĭertare.

*implorațiúne f. (lat. imploratio, -ónis). Acțiunea de a plînge. – Și -ație și -áre.

implorare s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări

implorare s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări

implorare s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări

implora (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. implor, 3 imploră; conj. prez. 1 sg. să implor, 3 să implore

implora (a ~) vb., ind. prez. 3 imploră

implora vb., ind. prez. 1 sg. implor, 3 sg. și pl. imploră

IMPLORARE s. implorație.

IMPLORA vb. a conjura, (pop.) a jura, a milui, (înv.) a supăra. (Te ~ să mă ajuți!)

IMPLORA vb. a conjura, (pop.) a jura, a milui, (înv.) a supăra. (Te ~ să mă ajuți!)

implora (implor, implorat), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.