hrentuit², ~ă a [At: DRĂGHICI, R. 304/11 / V: hrențu~ / E: hrentui] (Mol) 1 (D. obiecte) Stricat². 2 (D. obiecte) Învechit². 3 (D. vehicule) Hodorogit². 4 Împrăștiat². 5 (Fig; d. oameni) Obosit peste măsură Si: extenuat.

hrentuit¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: hrentui] (Reg) 1 Stricare. 2 Învechire. 3 Hodorogire. 4 Împrăștiere. 5 (Fig) Hrentuire (5).

HRENTUIT, -Ă, hrentuiți, -te, adj. (Mold.) Stricat, dărăpănat, hodorogit. Porțile ce străjuiau intrarea din cîmp în ograda Floricicăi se închiseră, scrîșnind în urma mea cu neunse și hrentuite încheieturi de fier ruginit. HOGAȘ, M. N. 52.

hlentui v vz hrentui

hlențui v vz hrentui

hrăntui v vz hrentui

hrentui [At: CREANGĂ, GL. / V: hrăn~, hrin~, hle~, hlențui / Pzi: ~esc / E: nct] (Reg) 1-2 vtr A (se) strica. 3 vr A se învechi. 4 vr A se hodorogi. 5-6 vtr A (se) împrăștia. 7-8 vtr (Fig; d. oameni) A (se) obosi peste măsură.

hrențui v vz hrentui

hrențuit, ~ă a vz hrentuit

hrintui v vz hrentui

HRENTUI, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se strica, a se dărăpăna, a se hodorogi. A trimes răspuns faurului Bogonos pentru o căruță, care are nevoie să fie desferecată și iar ferecată, să nu se mai hrentuiască nici-odată. SADOVEANU, N. P. 99. ♦ A se împrăștia, a se risipi. Oșlobanul ie atunci lemnele din carul omului, cîte unul, unul, și le razemă în picioare lîngă brațu-i; după aceea descinge brîul de pe lîngă sine și le împrejură, legîndu-le frumușel să nu se hrentuiască. CREANGĂ, A. 83.

A HRENTUI ~iesc tranz. pop. A face să se hrentuiască. /cf. ung. harantolni

A SE HRENTUI mă ~iesc intranz. pop. 1) (despre construcții, vehicule etc.) A se învechi, șubrezindu-se; a se hârbui; a se rablagi. 2) A se răspândi în diferite direcții; a se risipi; a se împrăștia. 3) fig. (despre persoane) A-și pierde sănătatea și vigoarea; a se ramoli; a se hodorogi; a se șubrezi. /cf. ung. harantolni

hrentuì v. Mold. a strica, a dărâma: legându-le frumușel, să nu le hrentuiască CR. [Ung. HARÁNTOLNI, a strica uzând].

hrentuĭésc v. tr. (d. un verb vsl., de unde vine și ung. harántolni, a hodorogi, a deteriora, d. harănt, peziș). Nord. Stric, rup, frîng, dăvăsesc, deteriorez (zdruncinînd): lucrurĭ hrentuite.

hrentuit adj. m., pl. hrentuiți; f. sg. hrentuită, pl. hrentuite

hrentui (a se ~) (reg.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă hrentuiesc, 3 sg. se hrentuiește, imperf. 1 sg. mă hrentuiam; conj. prez. 1 sg. să mă hrentuiesc, 3 să se hrentuiască; imper. 2 sg. afirm. hrentuiește-te; ger. hrentuindu-mă

!hrentui (a se ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. se hrentuiește, imperf. 3 sg. se hrentuia; conj. prez. 3 să se hrentuiască

hrentui vb., ind. prez. 3 pl. hrentuiesc, imperf. 3 sg. hrentuia; conj. prez. 3 sg. și pl. hrentuiască

hrențui vb. (ind. prez. 1 hrențuiesc)

HRENTUIT adj. v. degradat, deteriorat, învechit, stricat, uzat.

hrentuit adj. v. DEGRADAT. DETERIORAT. ÎNVECHIT. STRICAT. UZAT.

HRENTUI vb. v. degrada, deteriora, învechi, strica, uza.

hrentui vb. v. DEGRADA. DETERIORA. ÎNVECHI. STRICA. UZA.

hrentui (-uesc, hrentuit), vb. – (Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. – Var. hrintui, hrențui. Origine incertă. Din mag. harántolni „a strica” (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima var. indică o contaminare cu sdrențui. – Der. hrentuitură, s. f. (stricare, uzare).