horcăit sn [At: CAMILAR, C. 103 / V: ~ănit, ~coit, ~conit / Pl: ~uri / E: horcăi] 1 Zgomot produs de cel care respiră greu, aflându-se în agonie Si: horcăială (1), horcăire (1), horcăitură (1), horcoteală (1), horcotire (1). 2 Sforăit. 3 (îf horcoit) Chiorăit.

HORCĂIT s. n. Faptul de a horcăi și zgomotul produs de cel care horcăie. 1. Respirația grea, răgușită și întreruptă a muribunzilor; horcăială, hîrcîit. Bătrînul nu auzea, în tăcerea profundă ce-l împresura, decît propria-i respirație care părea aspră ca un horcăit. REBREANU, R. II 160. 2. Sforăit prelung și zgomotos.

horcăit n. 1. acțiunea de a horcăi; 2. sgomotul ce se face horcăind.

horăcăi v vz horcăi

horcăi vi [At: PANN, E. II, 49/2 / V: ~coi, ~coni, (rar) horăcăi, ~ăni / Pzi: hor~, (rar) ~esc / E: horc + -ăi] 1 (D. oameni) A avea respirația grea a celui aflat în agonie Si: a hârcâi (3), a horăi (1), a horcoti (1), a horogi (1), a hrocoti (1), a hropoti (1). 2 (Reg) A sforăi. 3 (Reg; d. intestine; îf horcoî) A chiorăi (1).

horcăni v vz horcăi

horcănit sn vz horcăit

horcoi v vz horcăi

horcoit sn vz horcăit

horconi v vz horcăni

horconit sn vz horcăit

orcăi^1[1] v vz horcăi

orcăni^[1] v vz horcăi

HORCĂNI vb. IV V. horcăi.

HORCĂI, horcăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre muribunzi) A hîrîi în timpul respirației; a hîrcîi. Răniții gemeau, strigau. Unul, întors pe o parte, horcăia, cu capul pe marginea căruței. CAMILAR, N. I 42. Horcăia și din cînd în cînd izbucnea într-un muget de vită înjunghiată. BART, E. 255. [Calul] se rostogoli pe o parte, horcăi de cîteva ori și rămase întins, zbătîndu-se încet. GÎRLEANU, L. 36. ◊ Fig. Motoarele horcăiau, claxoanele răsunau. CAMILAR, N. II 452. Ca un moșneag în agonie, motorul horcăie. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 22. ♦ Tranz. (Rar, complementul indică strigătul) A spune, a striga (ceva) cu respirația întretăiată de horcăieli. Ostașul, scăpat, din strînsoare, a horcăit o încercare de strigăt. POPA, V. 77. 2. A sforăi, a horăi. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deștepte și pe morți. ISPIRESCU, L. 370. Polițaiul horcăie cu capul pe masă. CARAGIALE, M. 281. – Variantă: horcăni (DELAVRANCEA, S. 245) vb. IV.

A HORCĂI horcăi intranz. 1) (despre muribunzi) A scoate sunete aspre, caracteristice, cauzate de mari dificultăți în respirație. 2) rar A produce sunete caracteristice în timpul somnului; a sforăi. /Onomat.

horcăì v. 1. a răsufla greu și cu un sgomot particular (se zice mai ales de muribunzi); 2. a sforăi tare. [Onomatopee].

hórcăĭ și hîrcîĭ v. intr. (vsl. *hŭrhati și hrakati, bg. hŭrkam, sîrb. hrkati, rkati, rut. harkotiti, rus. hórkatĭ și hrákatĭ, cam a. î., krĭúkatĭ, a grohăi, fýrkatĭ, a sforăi; ung. korkanni, horkantani, horkolni, a horăi, a horcăi, horkintani, a-țĭ da sufletu, hörögni, höregni, a horcăi. V. cîrceag, harhat, hraconit și rîcîĭ). Răsuflu greŭ (ca omu gîtuit orĭ aproape de moarte). – Și horcănesc, horconesc, horogesc (după ung.) și horcotesc (după rut.).

horcăĭálă f., pl. ĭelĭ, și horcăit n., pl. urĭ. Acțiunea de a horcăi. Zgomotu acesteĭ acțiunĭ.

!horcăit s. n., pl. horcăituri

horcăit s. n.

horcăit s. n.

horcăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. horcăi, 3 horcăie, imperf. 1 horcăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să horcăi, 3 să horcăie

horcăi (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. horcăie, imperf. 3 sg. horcăia; conj. prez. 3 să horcăie

horcăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. horcăie, imperf. 3 sg. horcăia

horcăi (ind. prez. 1 sg. horcăi, 3 sg. și pl. horcăie)

horcăesc.

HORCĂIT s. horcăială, horcăitură.

HORCĂIT s. v. sforăială, sforăit, sforăitură.

HORCĂIT s. horcăială, horcăitură.

horcăit s. v. SFORĂIALĂ. SFORĂIT. SFORĂITURĂ.

HORCĂI vb. a hârcâi, a hârâi.

HORCĂI vb. v. sforăi.

HORCĂNI vb. v. sforăi.

HORCĂI vb. a hîrcîi, a hîrîi.

horcăi vb. v. SFORĂI.

horcăni vb. v. SFORĂI.