HĂBĂUC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. prost; nebun. ◊ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc.

hăbăuc, ~ă a [At: (a. 1822) BOBB, ap. TDRG / Pl: ~uci, ~uce / E: mg haboca] (D. oameni) 1 Nebun. 2 Zăpăcit. 3 Prost. 4 Năuc. 5 (Îe) A o lua ~a A umbla în zadar. 6 (Îae) A vagabonda.

HĂBĂUC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. prost; nebun. ◊ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. [Formă gramaticală: (adverbial, în expr.) hăbăuca] – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc.

HĂBĂUC, -Ă, hăbăuci, -e, adj. (Mold., Transilv.; adesea substantivat) (Om) năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. țicnit, prost. Se uita hăbăuc în juru-i și-și simțea picioarele curmate din genunchi. PAS, L. I 30. Ceasuri întregi umbla ca un hăbăuc prin cocioaba lui și cerceta lucrurile rămase pe urma celei ce fugise. SADOVEANU, O. III 581. Muierea era foarte isteață... iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el. RETEGANUL, P. I 1. (Expr.) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a o lua razna, a hoinări. În sărbători o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde știam că se fac hori. CREANGĂ, A. 104.

HĂBĂUC ~că (~ci, ~ce) și substantival pop. 1) Care nu poate judeca limpede fiind într-o stare de tulburare temporară; buimac; năuc; zăpăcit. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsa de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; netot. /<ung. habóka

hăbăuc a. tâmpit: bărbatul era un hăbăuc. [Ung. HABOKA, țicnit, cu finala influențată de sinonimul năuc]. ║ adv. ca un hăbăuc: îl lăsă hăbăuc ISP.; hăbăuca, de arazna: în sărbători o luam hăbăuca prin cele sate CR.

hăbăúc, -ă adj. (var. din haboca, supt infl. luĭ năuc, dar rudă și cu hapca. Evoluțiunea semantică e „a apuca, apucat, zăpăcit”). Trans. Mold. Zăpăcit, zăpăuc, ghergheteag. Adv. A umbla hăbăuca, a umbla zăpăcit. Cu hăbăuca (Doĭna, 1, 226), cu sila, cu haboca.

hăbăuc (reg.) adj. m., pl. hăbăuci; f. hăbăucă, pl. hăbăuce

hăbăuc (reg.) adj. m., pl. hăbăuci; f. hăbăucă, pl. hăbăuce

hăbăuc adj. m., pl. hăbăuci; f. sg. hăbăucă, pl. hăbăuce

HĂBĂUC adj., s. v. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău.

HĂBĂUC adj. v. amețit, buimac, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.

hăbăuc adj. v. AMEȚIT. BUIMAC. BUIMĂCIT. NĂUC. NĂUCIT. TÎMPIT. ZĂPĂCIT.

hăbăuc adj., s. v. BLEG. NĂTĂFLEȚ. NĂTĂRĂU. NĂTÎNG. NEGHIOB. NEROD. NETOT. PROST. PROSTĂNAC. STUPID. TONT. TONTĂLĂU.

hăbăuc (hăbăucă), adj. – Prost, tont, nătîng. Mag. habóka, cu finalul alterat de încrucișarea cu năuc (DAR). După Cihac, II, 133, din sl. gybŭkŭ „flexibil”. – Der. hăbăuci, vb. (a prosti); hăbăucie, s. f. (prostie).

hăbăuc, -ă, hăbăuci, -e, adj. – 1. Zăpăcit, buimac, năuc. 2. (prin exten.) Prost, tont. – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc (Șăineanu, Scriban, DER, DEX); din magh. haboka (MDA).