hârbuit², ~ă a [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / Pl: ~iți, ~e / E: hârbui] 1 Prefăcut în hârburi (2). 2 (Șfg) Stricat². 3 (Reg) Învechit². 4 (Șfg) Hodorogit². 5 (D. oameni) Șubrezit².

hârbuit¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: hârbui] 1 Hârbuire (1). 2 Degradare. 3 Învechire. 4 Ruinare. 5-7 Hârbuire (5-7).

hârbui [At: ALECSANDRI, T. 1763 / Pzi: ~esc / E: hârb] 1-2 vtr A (se) preface în hârburi (2). 3-4 vtr A (se) strica. 5-6 vtr A (se) învechi. 7-8 vtr A (se) ruina. 9 vr (D. oameni) A-și pierde (din cauza bolii sau a bătrâneții) integritatea facultăților fizice și mentale. 10 vr (Reg; d. oameni) A-și face cu greu rost de ceva. 11 vr (Reg; d. oameni) A-și duce viața cu greu.

HÎRBUI, hîrbuiesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la lucruri) A strica, a uza, a hodorogi. De ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Refl. Trebuiesc strînse șinele și fiarele căruței noastre. Dac-o mai purtăm așa cum este, se hîrbuiește de istov. SADOVEANU, N. P. 96. Zăbovi... ca să meremetisască corabia ca una ce să mai hîrbuisă. DRĂGHiCI, R. 29. ♦ Fig. (Familiar) A bate zdravăn pe cineva; a snopi în bătăi. Vin dacă vrei să te hîrbuiesc ca pe-o droșcă veche. ALECSANDRI, T. 593.

HÎRBUIT, -Ă, hîrbuiți, -te, adj. Prefăcut în hîrburi; stricat, uzat, hodorogit, dărăpănat. Veranda nepodită și plină de gropi, școala hîrbuită, curtea și totul îți făcea o impresie amară de neîngrijire și părăginire. DAN, U. 134. Avea Stoica o trăsură veche, jerpelită, mare și hîrbuită. HOGAȘ, H. 64. Scoase din fundul unei lăzi hîrbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. EMINESCU, N. 21. [Clavirul] e cam vechi, cam hîrbuit. ALECSANDRI, T. 780. ◊ Fig. În lumina roșie, oamenii viermuiau ca niște umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hîrbuite. REBREANU, R. II 206. Căzu nenorocitul! Atît mai trebuia hîrbuitei lui vieți. VLAHUȚĂ, O. A. I 130.

A HÂRBUI ~iesc tranz. A face să se hârbuiască. /hârb + suf. ~ui

A SE HÂRBUI mă ~iesc intranz. 1) (despre obiecte casante) A se preface în hârburi; a se sparge. 2) (despre construcții, vehicule etc.) A se învechi șubrezindu-se; a se rablăgi. 3) fig. (despre persoane) A-și pierde vigoarea fizică sau/și intelectuală; a se rablagi; a se ramoli; a se rebegi. /hârb + suf. ~ui

HÎRBUIT adj. (Mold.) Ciobit, spart. Scoice tăioase, hîrbuite. DOSOFTEI, VS. Etimologie: hîrlnii. Vezi și hîrb.

hârbuì v. a sparge, a disloca: carul meu l’ai hârbuit CR. [V. hârb].

hîrbuĭésc v. tr. (d. hîrb). Prefac în hîrburĭ. Stric, hodorogesc, deteriorez. V. refl. Mă deteriorez. Fig. Mă uzez de bătrîneță. – Și hribuĭesc (Mold.).

hârbui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hârbuiesc, 3 sg. hârbuiește, imperf. 1 hârbuiam; conj. prez. 1 sg. să hârbuiesc, 3 să hârbuiască

hârbui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hârbuiesc, imperf. 3 sg. hârbuia; conj. prez. 3 să hârbuiască

hârbui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hârbuiesc imperf. 3 sg. hârbuia; conj. prez. 3 sg. și pl. hârbuiască

hîrbui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hîrbuiesc, conj. hîrbuiască)

HÂRBUIT adj. v. degradat, deteriorat, învechit, stricat, uzat.

HÂRBUI vb. v. degrada, deteriora, învechi, strica, uza.

hîrbui vb. v. DEGRADA. DETERIORA. ÎNVECHI. STRICA. UZA.

hîrbuit adj. v. DEGRADAT. DETERIORAT. ÎNVECHIT. STRICAT. UZAT.