grui¹ sn [At: ȘINCAI, HR. II, 274/15 / Pl: ~uri și ~e / E: ns cf lat grunium] (Reg) 1 Deal mic Si: colină¹, delușor; (pop) grumaz (10), movilă. 2 Vârf de deal. 3 Coastă de deal. 4 (Pan) Lemn din osia de dinainte a carului de care se prinde proțapul Si: pisc. 5 (Pan) Drug de lemn la sanie care leagă piscurile sau cârmacele celor două tălpi Si: (reg) bot, botniță, cruce, habot, obăd, obot. 6 Cârlig de care se țin legate bărcile în chei. corectat(ă)

grui² sms [At: ANON. CAR. / V: (reg) gruie^2[1] / E: lat grus, -is] 1 (Orn; Trs) Cocor (Grus grus). 2 (Reg; lpl) Gâscă sălbatică. 3 (Reg; fig) Tânăr subțirel și drept Si: (reg) copuc. 4 (Reg; pan; fig) Copac tânăr, cu tulpina subțire și dreaptă. corectat(ă)

GRUI, gruiuri, s. n. (Regional) Pisc sau coastă de deal; deal (mic), colină, movilă. V. dîlmă. Păsăruică de pe grui, Om străin ca mine nu-i, Numa puiu cucului în mijlocu codrului. ȘEZ. XXII 73.

GRUI s.n. v. gruie.

GRUI ~ie n. 1) Ridicătură de pământ naturală de formă conică, mai mică decât un deal, întâlnită în regiunile de șes sau de podiș; movilă. 2) Porțiune de teren cu suprafața înclinată; coastă de deal; costișă; pantă; povârniș. [Pl. și gruiuri] /<lat. grunnium.

1) gruĭ n., pl. urĭ (cp. cu lat. grŭnnium, rît, d. grunnire, a grohăi; mrom. gruñĭ, bărbie. D. rom. vine ceh. rut. grunĭ, hîlm. Cp. REW. 3894). Vest și nord. Pisc, hîlm, dîmb (BSG. 1928, 404; GrS. 1937, 187): Păsărică de pe gruĭ Om străin ca mine nu-ĭ (Șez. 34, 73). Piscu caruluĭ, botu săniiĭ. Dun. Mar. Mare cîrlig fixat în cheŭ de care se țin legate bărcile și șalupele. V. gurguĭ, alca.

2) *gruĭ n., pl. urĭ saŭ e (fr. grue, „cocor” și „elevator”. V. craĭnic 2). Dun. Mar. Elevator.

gruie² sf vz grui²

gruie¹ sf [At: LTR / S și: grue / Pl: ~ / E: fr grue] 1 Macara folosită la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (bărci, ancore, scări de bord etc.). 2 Suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare.

GRUIE¹, grui și gruie, s. f. (Franțuzism) Macara. Departe, pe cheiuri, gigantice clădiri, coșuri înalte, silozuri, antrepozite, gruie și elevatoare... apăreau confuz prin ceață. BART, S. M. 95. ◊ Gruie de ancoră = macara care servește la ridicarea ancorei pe puntea vasului. Gruie pentru bărci = macara care servește la ridicarea și la scoborîrea bărcilor unui vas.

GRUIE s.f. (Mar.) Macara întrebuințată la încărcarea și descărcarea vapoarelor. [Pl. invar., var. grui s.n. / < fr., it. grue].

GRUIE s. f. 1. macara la încărcarea și descărcarea navelor. 2. (cinem.) suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. (< fr. grue)

GRUIE ~ f. rar 1) Dispozitiv construit pe principiul scripeților, folosit pentru ridicarea și deplasarea (pe distanțe scurte) a obiectelor grele; macara. 2) Dispozitiv, la bordul unor nave, pentru ridicat greutăți mari (de până la câteva tone). /<fr. grue

gruiu m. Zool. Tr. Buc. cocor. [Cf. lat. GRUEM].

gruiu n. 1. Tr. movilă: da ardă-l focul de gruiu, n’am picioare să mă suiu POP.; 2. piscul carului. [Macedo-rom. gruniu, etimologie necunoscută].

!grui² (deal) (reg.) s. n., pl. gruiuri

!grui¹ (cocor) s. m., pl. grui, art. gruii

grui (deal) (reg.) s. n., art. gruiul; pl. gruiuri/gruie

grui s. n., art. gruiul; pl. gruiuri/gruie

+gruie (macara; suport pentru fotografiat) s. f., g.-d. art. gruiei; pl. gruie

gruie (macara, cocor) s. f. (sil. -ie), art. gruia, g.-d. art. gruiei; pl. gruie

GRUI s. v. colină, delușor, furcă, măgură, movilă, pisc.

grui s. v. COLINĂ. DELUȘOR. FURCĂ. MĂGURĂ. MOVILĂ. PISC.

GRUIE s. (MAR.) macara, muflă.

GRUIE s. (MAR.) macara, muflă.

grui (grui), s. m. – (Trans.) Cocor. – Var. grue. Lat. grūs, grūem (Pușcariu 742; Candrea-Dens., 770; DAR).

grui (grui), s. n. – 1. 1. Movilă, colină, delușor. – 2. Dulap de loitră la căruță. – Var. (rar) gruńu. Mr. gruńu „bărbie”. Lat. grunnium „rît de porc”, cf. fr. groin (Candrea; Scriban); din lat. grunnire „a grohăi”. Semantismul prezintă un paralelism absolut cu bot și rît. În privința fonetismului, var. (atestată în Revista critică, III, 156), și mr., ca și împrumuturile din sl., indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi, Notițe, 25, din lat. grumus „movilă”, trecut la *grumeus. Pascu, I, 109 și Arch. Rom., VI, 214, pleacă de la un tracic *goroneum, reprezentant al unei rădăcini gor-, ca în sl. gora „pădure”. Spitzer, Archiv., CXXXIV, 134, propune un lat. *(c)oronium, de la corona; J. Brüch, Archiv., CXXXXV, 416, lat. *grunium, și Joh. Hubschmidt, Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs, Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt alpin, același care ar fi dat fr. groin. Cf. și Bărbulescu, Archiva, XLV, 291-3. Der. gruieț, s. n. (colină); gruios, adj. (povîrnit). Din rom. provine rut. gruny, chruny (Miklosich, Wander., 16), ceh. gruň (Meyer, Alb. St., IV, 96).

grui¹, grui, s.m. (reg.) cocor.

grui², gruiuri, s.n. (reg.) 1. pisc, deal, colină, dâmb. 2. piscul carului; botul saniei. 3. cârlig în chei, de care se leagă bărcile.

grui¹, gruiuri, (gruiman), s.n. – Pisc de deal; colină, movilă: „Eu mi-s floare de pe grui / Și nu-s sâla nimănui” (Memoria, 2001: 99). ♦ (top.) Gruimane, fânațe în Lăpușu Românesc (Vișovan, 2008); La gruimane, deal în Groșii Țibleșului, Inău (Vișovan, 2008); Grui, deal în Lăpușu Românesc. ♦ (onom.) Gruia, Gruianu, Gruieț, nume de familie (19 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007): „Domnu are un fecior / Și îl cheamă Gruișor” (Memoria, 2001: 104). – Lat. grunnium „rât de porc” (Candrea, cf. DER; Scriban, Nodex); din lat. grunnire „a grohăi” (Scriban, DER); cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză, de la rad. *guer „munte” (Russu, 1981); din tracicul *goroneum, din rădăcina *gor-, ca și sl. gora „pădure” (Pascu, cf. DER); et. nec. (DEX); et. nes., cf. lat. grunnium (MDA). Cuv. rom. > magh. guruj (Bakos, 1982), ucr. gruny, chruny (Miklosich, cf. DER), ceh. grun (Meyer, cf. DER).

grui², s.m. – (ornit.) Cocor; gruhă, gruhoi (ALR, 1961: 696). – Lat. grus, -is „cocor” (MDA).

grui, gruiuri, s.n. – 1. Pisc de deal; colină, movilă: „Eu mi-s floare de pe grui / Și nu-s sâla nimănui” (Memoria 2001: 99). Grui, deal în Lăpușu Românesc. 2. (s.f.) Cocor; gruhă, gruhoi (ALR 1961: 696). Grui, Gruia, n. pr.: „Domnu are un fecior / Și îl cheamă Gruișor” (Memoria 2001: 104). – Cuvânt autohton, de la rad. *guer „munte” (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (guruj) (Bakos 1982).

GRUI- „cocor”. ◊ L. grus, gruis „cocor” > fr. grui-, engl. id. > rom. grui-. □ ~forme (v. -form), s. f. pl., ordin de păsări care trăiesc pe malurile apelor și pe cîmpie, cu corpul comprimat lateral, cu gîtul și picioarele lungi, din care fac parte cocorii.

GRUI-E subst. „cocor” și „colină”. 1. Grui-Sînger personaj de baladă; Gruiu, șase sate, probabil fără raport cu antroponimul, numite după aspectul terenului. 2. Gruia, olt. (Sd XXII; 17 B II 167); – munt. (Cîmp; Puc); ar. (Cara 102); cf. și srb.-blg. Гpyj-a, -jo < blg. Гpyдa (Weig); Gruia lui Novac și Gruian, eroi de baladă (G Dem 614 etc.). 3. Gruiță (Ard II 106); – Ioan (Met 95). 4. Gruan (Mar).