gogi² vi [At: RESMERIȚĂ, D. / Pzi: gogesc / E: nct] (Pfm) A duce o boală pe picioare timp îndelungat.

gogi¹ vt [At: I. CR. III, 187 / Pzi: gogesc / E: gogă²] (Reg) A curăța nucile de coaja verde.

GOGI, gogesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A suferi timp îndelungat de o boală, a purta o boală pe picioare, a boli. Tudorița gogea singură prin colțuri, în odăița-i săracă și curată. SADOVEANU, O. II 461. Eu am gogit în timp de mai bine de două luni, dar sper că toanele primăverii vor fi pentru mine un doctor mai folositor. ALECSANDRI, S. 102.

A GOGI ~esc intranz. pop. A fi bolnav timp îndelungat, fără a prezenta simptome clare și fără a sta la pat; a purta o boală pe picioare. /Orig. nec.

gogì v. Mold. 1. a desghioca nuca; 2. a lâncezi (de păsări și fig. de oameni). V. gogă, nucă.

GOG, gogi, s. m. (Reg.) Băiat sau tânăr prost. – Cf. n. pr. Gogu.

goagă² sf vz gog¹

gog¹ sm [At: ALECSANDRI, T. 1746 / V: goagă sf, gong / Pl: ~ogi / E: ns cf Gogu] (Îrg) Băiat prost.

gog² sm [At: ALEXICI, L. P. 200 / Pl: nct / E: ns cf gogă] (Reg) Paparudă.

goga sf vz gogă¹

gogă¹ sf [At: DA ms / V: goga, goge / Pl: ? / E: ns cf alb goge] (Reg) Personaj imaginar cu care se sperie copiii Cf baubau, cana.

gogă² sf [At: PAMFILE, J. II, 336 / V: goagă / Pl: ~ogi / E: mg gogó] (Reg) 1 Miez de nucă verde. 2 (îcs ) În gogi Joc de copii nedefinit mai îndeaproape Cf de-a poarca. 2 Partea de sus a cuptorului. 3 (D. persoane; îe) A sta ~ A sta ghemuit de frig sau boală.

goge sf vz gogă¹

gong² sm vz gog¹

gugă sf vz gogă¹

GOG, gogi, s. m. (Reg.) Băiat sau tânăr prost, tont. – Cf. Gogu (n. pr.).

gog a. gogoman: alții zic că-s numai un gog AL. [Onomatopee (cf. găgăuță)].

gogă f. Mold. nucă cojită. [Vorbă din graiul copiilor (cf. fr. coque de noix)].

gogă f. V. gogoriță. [Vorbă din graiul copiilor].

glúgă și gúgă f., pl. ĭ (bg. gugla, glugă, kukla, păpușă, d. ngr. kúkla, păpușă, lat. cuculla, glugă; ung. rut. gluga, germ. gugel. V. cuculion, cucă, gugĭ. Bern. 1, 640). Învălitoare de postav care se pune peste pălărie orĭ peste căcĭulă cînd ploŭă saŭ ninge, numită și gugĭ saŭ capișon. Piramidă de cocenĭ (strujenĭ), de nuĭele ș. a., numită în Munt. și ciucă și cuclă (Răsadu, 1, 62).

gog, goágă adj. (rudă cu gogleț, gogoman, gigît). Rar. Gogoman, prost.

gogésc v. tr. (d. goagă). Munt. Mold. sud. (Șez. 10, 292). Dezghĭoc, curăț de învăliș, de păstărĭ: a gogi nucĭ, mazăre. V. intr. Fig. Mold. (pin aluz. la coloarea galbenă a nucilor dezghĭocate de curînd). Lîncezesc, tînjesc, îs bolnav de mult timp. V. și govesc 2.

gogi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. gogesc, 3 sg. gogește, imperf. 1 gogeam; conj. prez. 1 sg. să gogesc, 3 să gogească

gogi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. gogesc, imperf. 3 sg. gogea; conj. prez. 3 să gogească

gogi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. gogesc, imperf. 3 sg. gogea; conj. prez. 3 sg. și pl. gogească

glugă s. f., g.-d. art. glugii; pl. glugi

gog (reg.) s. m., pl. gogi

gog (reg.) s. m., pl. gogi

gog s. m., pl. gogi

GOGI vb. v. boli, piroti, tânji, zăcea.

gogi vb. v. BOLI. PIROTI. TÎNJI. ZĂCEA.

gogă (-gi), s. f. – 1. Nucă. – 2. Baubau, sperietoare. Creație expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formații de același tip, ca alb. gogë „baubau”, mag. gogó „nucă”; este interesantă coincidența cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund” și de „fantasmă”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc față de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 și Pușcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formații a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevușcă, pește mărunt); gogi, vb. (a curăța de nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliță; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleț (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoașe „minciună”; DAR menționează mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); gogleț, s. m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë „albanez din nord”; gogoloș (var. boboloș), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloș; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneț, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieșit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roșie); gogoroană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriță, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoană), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior și în același timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar. cf. goagă, goță, s. f. (Trans., sperietoare); goțoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoașe, gogoman, gurgui.

gogi, gogesc, vb. IV (pop. și fam.) 1. a dezghioca, a curăți. 2. a lâncezi, a tânji, a boli.

gogă s.f. (reg., înv.) 1. nucă cojită. 2. gogoriță.

gogă, gogi, s.f. – 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Sperietoare de noapte pentru copii (Hotea, 2006). 3. În expr. a sta gogă = a sta pe vine (ALRRM, 1969: 140; Borșa). ♦ (onom.) Gog, Goga, nume de familie (146 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cuvânt autohton (Philippide, Rosetti), cf. alb. gogë „bau-bau”.

gogă, gogi, s.f. – 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Sperietoare de noapte pentru copii (Hotea 2006). – Cuvânt autohton, cf. alb. gogë „bau-bau” (Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

GOG și MAGOG (în mitologia creștină), dublă forță ostilă. În „Vechiul Testament”, G. este menționat în trei ipostaze: localitate în Armenia; țara de origine a lui M.; rege din țara lui M., ostil poporului lui Israel și învins, în cele din urmă, din voia lui Dumnezeu (Ezechiel). În „Noul Testament” (Apocalipsa) G. și M. sunt două popoare, simboluri ale puterii lui Dumnezeu, instigate de Satana la război împotriva domniei de 1000 de ani a lui Iisus Hristos.

gogi, gogesc v. i. (pop.) 1. a fi suferind fără a prezenta simptome clare 2. a duce o boală pe picioare timp îndelungat