glaf sn [At: ODOBESCU, S. I, 127 / Pl: ~uri / E: bg глаƃъ] (Aht) 1 Săpătură făcută cu dalta în lungul sau împrejurul unei coloane. 2 Element de construcție din lemn, din marmură sau din beton, folosit la căptușirea părții inferioare a golului unei ferestre. 3 Muchia finisată a deschiderii făcute într-un perete.

GLAF, glafuri, s. n. (Arhit.) Săpătură făcută cu dalta în lungul sau împrejurul unei coloane. [Tavanul] se sprijinea pe două șiruri de stîlpi scobiți cu glafuri și cu flori. ODOBESCU, S. A. 131.

GLAF ~uri n. 1) Ornament executat cu dalta pe suprafața unei coloane. 2) Material de construcție (din lemn, marmură sau beton) ornamentat cu mozaic, cu care se căptușește golul unei ferestre în partea inferioară. /<bulg. glah.

glaf n. Arhit. canelură: stâlpi scobiți cu glafuri și cu flori OD. [Cf. bulg. GLAB].

glaf n., pl. urĭ (ngr. gláfy, vgr. gláphy, peșteră, d. glápho = glýpho, scobesc; bg. glab, dungă scobită pe o coloană). Munt. Șănțuleț ornamental pe o coloană. Policĭoară în prejuru unuĭ stîlp. Prichicĭu ferestreĭ, partea pe care poțĭ pune ceva (de ex. o glastră). V. corlată, raft).

glaf s. n., pl. glafuri

glaf s. n., pl. glafuri

glaf s. n., pl. glafuri

GLAF s. v. pervaz.

GLAF s. (CONSTR.) pervaz, (pop.) prichici, (reg.) parapei, (prin Ban. și Transilv.) tablă.

glaf (glafuri), s. n. – Canelură, șanț. Bg. glav (Tiktin; DAR). – Der. glăfui, vb. (a scobi).