genitiv sn [At: DA / V: (înv) ~ne~ / Pl: ~e / E: fr génitif lat genitivus] (Grm) Caz al declinării care indică dependența, apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. corectat(ă)

GENITIV, genitive, s. n. Cazul atributului, răspunzînd la întrebarea «a(l) cui», cerut în limba romînă și de unele prepoziții și locuțiuni prepoziționale. – Variantă; genetiv s. n.

GENITIV s.n. Caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. [Var. genetiv s.n. / cf. lat. genitivus, fr. génitif].

GENITIV s. n. caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea, îndeplinind funcția de atribut. (< lat. genitivus, fr. génitif)

GENITIV ~e n. lingv. Caz care indică posesia, apartenența și dependența, răspunzând la întrebarea al (a, ai, ale) cui? /<lat. genitivus, fr. génitif

genitiv n. Gram. cazul ce indică originea, posesiunea și dependența.

*genitív, -ă adj. (lat. grmitivus și genetivus, d. gignere, génitum, a naște. V. gen). Care arată nașterea, familia, originea. S. n., pl. e. Gram. În limbile cu declinare, cazu arată originea, posesiunea, calitatea ș. a.: soldațiĭ patriiĭ, om al banuluĭ. (Se poate înlocui cu de, din orĭ cu un adjectiv: vĭață de sihastru, fructe din pădure, vĭață sihăstrească). – Ital. Fr. Sp. Germ. și Englejiĭ zic genit-, ĭar uniĭ, la noĭ, zic genetiv fiind-că chear Romaniĭ ziceaŭ maĭ des genetivus. Cp. cu feminin.

GENETIV s. n. v. genitiv.

GENETIV, genetive, s. n. V. genitiv.

GENETIV s.n. v. genitiv.

*genetív, V. genitiv.

genitiv s. n., (forme) pl. genitive

genitiv s. n., pl. genitive

genitiv s. n., pl. genitive

genitiv

genitiv.

GENITIV s. n. (cf. lat. genitivus, fr. génitif): caz al substantivului (al patrulea în ordinea studierii, după dativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de atribut (fundamentală), aflată cu întrebările al cui?, a cui?, ai cui?, ale cui? și care? („Albastrul șters al văzduhului topit apăsa greu peste pământ” – C. Hogaș; „Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului” – I. L. Caragiale; „Ochii oamenilor sticlesc, chipurile sunt pământii” – Z. Stancu; „...el aduce corăbiilor catarguri și umple schelele Dunării de avuțiile codrilor depărtați” – A. Vlahuță); funcția de nume predicativ („Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău” – M. Eminescu); funcția de complement indirect aflată cu întrebările asupra cui?, contra cui?, împotriva cui? („Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare” – M. Eminescu); funcția de complement circumstanțial: de loc („Deasupra unui zid / A pâlpâit un flutur cu aripi de fum” – O. Cazimir), de timp („Asupra iernii coboară la locuri largi” – M. Sadoveanu), de cauză („Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca câmpului” – L. Rebreanu), de instrument („Tu vei deveni cu ajutorul cărții atotputernic” – M. Eminescu), de concesie („Împotriva așteptărilor, nenea Iorgu nu sări de pe canapea” – Cezar Petrescu), de relație („Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime” – N. Filimon), de condiție („În locul lui vodă, eu nici nu vă mai judecam” – Camil Petrescu), de opoziție („...se aude că în locul Anei am dus la lege pe sora ei” – Pavel Dan) și de excepție („...și asta dimineața înainte de ora șapte sau de la șapte seara până la miezul nopții, cu excepția zilei de duminică” – G. Călinescu). Ca atribut, g. are diferite valori în raport cu conținutul său, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele: valoarea de genitiv posesiv (valoare fundamentală, cu diverse nuanțe: „Diacul Radu își isprăvea istorisirea despre întâlnirea de la hanul lui Gorașcu Haramir” – M. Sadoveanu; „Luna trecuse de pe crestele Parângului peste pădurile întunecate” – Geo Bogza); valoarea de genitiv subiectiv („După plecarea măriei-sale, așezările de la Timiș rămaseră ca-ntr-o destindere leneșă” – M. Sadoveanu); valoarea de genitiv obiectiv („Irimia vânzătorul s-ar afla la Iași la curtea domnească, venit cu strângătorii haraciului” – M. Sadoveanu); valoarea de genitiv al termenului calificat („Nemărginirea firii... pătrundea adânc în sufletul învățătorului” – L. Rebreanu); valoarea de genitiv partitiv („Majoritatea colegilor terminaseră lucrarea”); valoarea de genitiv al denumirii („Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței” – M. Sadoveanu); valoarea de genitiv al superlativului („Ieși la lumină frumoasa frumoaselor” – M. Sadoveanu).

GENITÍV (< fr., lat.) s. n. (LINGV.) Caz al declinării cu funcția sintactică fundamentală de atribut (uneori nume predicativ, complement direct sau circumstanțial) care exprimă apartenența, posesiunea etc.; răspunde la întrebarea „a(l) cui”. În limba română este cerut și de unele prepoziții sau locuțiuni prepoziționale.