gâlmă sf [At: DOSOFTEI, V. S. 67/2 / V: hâ~, hâlm, holm sn / Pl: ~me / E: slv хлъмъ] 1 (Înv) Dâmb. 2 (Pop) Umflătură. 3 (Pop) Ganglion.

GÎLMĂ, gîlme, s. f. 1. Dîmb, movilă, gorgan. 2. Umflătură, gîlcă. Locurile de unde pornesc tufele... sînt mai dezvoltate, umflate ca niște gîlme, iar frunzele mai reduse. SĂVULESCU, M. U. II 371.

gîlmă f., pl. e (cp. cu vind. gúlma-s, tumoare. Wld. 268 și 270. V. jolnă și maglă 1). Dîlmă, deal izolat. Tumoare, unflătură, bolfă, gîlcă, hîlmă. Fig. Iron. Om prost (adică „ceva gogoneț, ca o bubă, ca o gogoașă”. Cp. cu gogleț).

gâlmă (pop.) s. f., g.-d. art. gâlmei; pl. gâlme

gâlmă (pop.) s. f., g.-d. art. gâlmei; pl. gâlme

gâlmă s. f., g.-d. art. gâlmei; pl. gâlme

GÂLMĂ s. v. gâlcă, umflătură.

gîlmă s. v. GÎLCĂ. UMFLĂTURĂ.

gîlmă (gîlme), s. f. – 1. Colină, dîmb, coastă. – 2. Umflătură, gîlcă. – 3. Tont, prost. – Var. hîlmă, holm, halm, hîlm. Sl. chlŭmŭ „colină” (DAR). Sensul al doilea pare propriu și sl.; ultimul este poate rezultatul unei confuzii cu bg. glamav „tont”. Der. hîlmos (var. homuros), adj. (abrupt, accidentat); hîlmui, vb. (a îngrămădi); ghelmea, s. f. (mal abrupt); dîlm, s. n. (mal abrupt), rezultat din încrucișarea cu dîmb.

gâlmă, gâlme, (gâlgoi), s.f. – (reg.) Izbuc; punct de ieșire la suprafață, ca izvoare puternice, a cursurilor de apă subterane care străbat interiorul masivelor calcaroase. Gâlmă de apă „umflătură, gâlcă”. – Din vsl. chlǔmǔ „colină” (DEX, MDA), dar și în relație cu gâl (onomatopee care imită zgomotul produs de lichide), cf. gâlgoi.

gâlmă, -e, (gâlgoi), s.f. – Izbuc; punct de ieșire la suprafață, ca izvoare puternice, a cursurilor de apă subterane care străbat interiorul masivelor calcaroase. Gâlmă de apă „umflătură, gâlcă”. – Din sl. chlǔmǔ, dar și în relație cu gâl (onomatopee care imită zgomotul produs de lichide), cf. gâlgoi.

gâlmă, gâlme s. f. (peior.) om lipsit de personalitate / influențabil