EDITURĂ, edituri, s. f. Instituție cu personalitate juridică, specializată în valorificarea dreptului de autor, care editează cărți, publicații periodice etc. – Edita + suf. -ură.

editură sf [At: TELEGRAFUL (1854), 42/80 / Pl: ~ri / E: edita + -ură] 1 (Șîs, înv, casă de ~) Întreprindere care editează cărți, publicații periodice etc. Si: (rar) papetărie. 2-3 (Înv) Editare (1, 3).

*EDITURĂ (pl. -turi) sf. 📝 1 Faptul de a edita și rezultatul acestei acțiuni ¶ 2 Librăria care editează o carte [edita].

EDITURĂ, edituri, s. f. Instituție care editează cărți, publicații periodice etc. – Edita + suf. -ură.

EDITURĂ, edituri, s. f. Întreprindere care editează cărți, publicații periodice, opere muzicale, imprimate etc. Editura Academiei R.P.R.

EDITURĂ s.f. Întreprindere care editează cărți, publicații periodice etc. [< edit(or) + -ură, după colectură].

EDITURĂ s. f. întreprindere care editează cărți, publicații etc. (< edit/or/ + -ură)

EDITURĂ ~i f. Instituție specializată pentru editare (de cărți, periodice, compoziții muzicale etc.). [G.-D. editurii] /a edita + suf. ~ură

editură f. acțiunea și rezultatul editării.

*editúră f., pl. ĭ (d. editor). Acțiunea de a edita și rezultatu eĭ. A da o carte în editură, a o da unuĭ librar s’o tipărească cu cheltuĭala luĭ. Localu acesteĭ acțiunĭ. – Acest cuv. nu există în limba lat. it. și fr.

editură-pirat s. f. 1991 Editură care publică lucrări fără a plăti drepturile cuvenite autorilor sau altor edituri v. ediție-pirat (din editură + pirat)

editură s. f., g.-d. art. editurii; pl. edituri; abr. ed. (dar: Editura Universității din București etc. s. propriu f. art.)

editură s. f., g.-d. art. editurii; pl. edituri

editură s. f., g.-d. art. editurii; pl. edituri

coafură, editură La cuvîntul editură, CADE nu spune decât „din edita” (?), pe cînd DLRM, mai curajos, arată că e din edita + suf. -ură. Dar un sufix -ură nu există în romînește, productiv, decît în cuvinte derivate de la participii, astfel că la rădăcina verbului se adaugă fie -tură (căzătură, cotitură), fie -sură (arsură). Deci, dacă editură ar fi format în romînește ar trebui să sune *editatură. Îl mai avem pe -ură în cuvinte derivate de la adjective, fie romînești (căldură), fie împrumutate (curbură), dar aceasta nu ne poate ajuta aici, după cum nu ne pot ajuta derivatele de felul lui bromură. În franțuzește, prin căderea lui t intervocalic, sufixul latin -atura a devenit -ure, prin urmare de aici ne-au putut veni cuvinte formate cu sufixul -ură : armură, broșură, cizelură, coafură, dublură, frizură, gravură, procedură, sudură, toate avînd alături verbe de conjugarea I (arma, broșa etc.). Aici se poate adăuga uzură, care nu a pierdut consoana t în franțuzește, ci pornește de Ia lat. usura. În general, cuvintele de felul lui editură sînt la noi împrumutate, prin urmare ne-am putea aștepta să-l găsim în franțuzește sau în altă limbă apuseană. Dar nici o limbă străină nu ne oferă un punct de plecare. De aceea, trebuie să dăm dreptate lui Scriban care socotește că edita vine de la editor (și adaugă că cuvîntul nu există nici în latinește, nici în franțuzește, nici în italienește). Limbile romanice nici nu au un cuvînt care să corespundă cu al nostru: franceza zice éditions, ceea ce se confundă cu „ediții” ; italiana zice casa editrice. Pe de altă parte greaca are pe ἐϰδοτικό, care nu pot judeca dacă e calc sau formație originală, dar în orice caz e diferit de cuvîntul romînesc ; la fel au calcuri limbile slave (rus. издательстео, bg. издателстео, pol. wydawnictwo ; scr. naklada și ceh. nakladatelství sînt și ele calcuri după germ. Verlag) și maghiara (kiadó). Cuvîntul nostru este deci complet izolat și capătă consistență ideea că e format în romînește. Dar cum se poate ajunge de la editor la editură ? Prin analogie, luîndu-se ca model perechile cenzor-cenzură, colector-colectură, coafor-coafură. Trebuie să mai adaug însă că, după toate probabilitățile, modelul nu este nici latin, nici romanic : limbile romanice oferă puține exemple de perechi de cuvinte, unul în -tor (-sor), nume de agent, celălalt în -tura (-sura), numele profesiunii sau al locului unde se desfășoară aceasta. Am putea cita dintre cuvintele împrumutate în romînește, pe cenzor și cenzură, dictator și dictatură. În schimb germana cunoaște numeroase asemenea perechi, cum ar fi Dresseur/Dressur, Kollekteur/Kollektur, Professor/Professur, de unde rom. dresor/dresură, colector/colectură, profesor/ profesură etc. Alte cuvinte în -ură desemnînd exercitarea profesiei sau instituția, unde se exercită sînt avocatură (germ. Advokatur), comandatură (germ. Kommamndantur), procuratură (rus. прокуратура). Ca și în alte cazuri (vezi SLG, p. 125-126), limbile neromanice au procedat cu elementele latinești mai liber decît limbile romanice. Dintre toate cuvintele citate care arată locul, instituția, nici unul nu e de origine lațină sau romanică (deci nici modelul lui editură) : coafură a fost împrumutat din franțuzește cu înțelesul de „pieptănătură”, dar cu cel de „frizerie” este o creație romînească, în același fel ca editură,

EDITÚRĂ (< editor) s. f. Instituție cu personalitate juridică specializată în valorificarea dreptului de autor, care publică și difuzează operele de creație intelectuală. Încă din Antichitate s-au multiplicat manuscrise prin copiere, orice persoană interesată în achiziționarea unui manuscris putând să-l recopieze. În perioada Evului Mediu, în Europa, ateliere de copiat au existat aproape numai în mănăstiri, Biserica fiind principalul editor de carte. O activitate de editare susținută a început însă, practic, o dată cu apariția tiparului în Europa. În sec. 16-17, au început să se afirme case editoriale ca Elzevir (Leiden), Plantin (Anvers), Estienne (Paris) ș.a., după care s-au înființat edituri la Leipzig, Viena, Florența, Zürich, Londra, Edinburgh (în Europa), Boston, Philadelphia, New York (S.U.A.). Printre cele mai vechi și mai importante edituri din România au fost „Socec” (1852), „Casa Școalelor” (1896), „Minerva” (1898), „Datina Românească” (1908), înființată de N. Iorga, „Cartea Românească” (1919), „Cultura națională” (1921), continuată de „Fundația regală pentru literatură și artă” (1933), condusă de Al. Rosetti ș.a. În prezent, în România există c. 3.000 de edituri și case editoriale (Editura Academiei, Editura Albatros, Cartea Românească, Editura Ion Creangă, Editura Dacia, Editura Didactică și Pedagogică, Editura Eminescu, Editura Enciclopedică, Editura Kriterion, Editura Litera, Editura Meridiane, Editura Minerva, Editura Științifică, Editura Tehnică; Editura All, Editura Fundației Culturale Române, Editura Humanitas, Institutul European, Editura Nemira, Editura RAO, Editura Teora, Editura Univers Enciclopedic ș.a.).