2 intrări
34 de definiții
din care- explicative (25)
- morfologice (8)
- relaționale (1)
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
DIZGRAȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.
DIZGRAȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dizgrație sf [At: ȘINCAI, HR. III, 131 / V: (înv) desg~, disgracie, disg~ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: it dizgrazia] 1 Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. 2 (Înv) Nenorocire. 3 (Înv) Neșansă. 4 Lipsă de grație în purtare, în înfățișare, în vorbire.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIZGRAȚIE, dizgrații, s. f. (În trecut) Pierderea bunăvoinței, a grației, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgrație. – Variantă: (învechit) dezgrație (NEGRUZZI, S. I 309) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIZGRAȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIZGRAȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
DIZGRAȚIE ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinței unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgrația; G.-D. dizgrației; Sil. -ți-e] /<fr. disgrâce
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
* dizgrațíe f. (fr. disgrâce, d. it. disgrazia). A arunca pe cineva în dizgrație, a-l urgisi, a nu-l maĭ ĭubi.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
desgrația v vz dizgrația
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
desgrație sf vz dizgrație
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dezgrația v vz dizgrația
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dezgrație sf vz dizgrație
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
disgracie sf vz dizgrație
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
disgrația v vz dizgrația
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dizgrația [At: I. GOLESCU / V: (înv) desg~, (rar) dezg~, disg~ / P: ~ți-a / Pzi: ~iez / E: it disgraziare, fr disgracier] 1 vt A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci. 2 vi (Rar) A fi respingător, diform.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DEZGRAȚIE s. f. v. dizgrație.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DEZGRAȚIE s. f. v. dizgrație.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DEZGRAȚIA vb. I. v. dizgrația.
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DEZGRAȚIE s.f. v. dizgrație.
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIZGRAȚIA vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIZGRAȚIA vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
A DIZGRAȚIA ~ez tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
disgrație f. 1. pierderea bunelor grații ale unui om puternic: a cădea în disgrație; 2. lipsă de grație în purtare, vorbire.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
dizgrație (desp. -ți-e) s. f., art. dizgrația (desp. -ți-a), g.-d. art. dizgrației; pl. dizgrații, art. dizgrațiile (desp. -ți-i-)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
dizgrație (-ți-e) s. f., art. dizgrația (-ți-a), g.-d. art. dizgrației; pl. dizgrații, art. dizgrațiile (-ți-i-)
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
dizgrație s. f. → grație
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
dizgrația (a ~) (desp. -ți-a) vb., ind. prez. 1 sg. dizgrațiez (desp. -ți-ez), 3 dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem; conj. prez. 1 sg. să dizgrațiez, 3 să dizgrațieze; ger. dizgrațiind (desp. -ți-ind)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
dizgrația (a ~) (-ți-a) vb., ind. prez. 3 dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem (-ți-em); conj. prez. 3 să dizgrațieze; ger. dizgrațiind (-ți-ind)
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
dizgrația vb. → grația
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
dizgrația (i-a) (ind. prez. 3 sg. și pl. dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem, ger. dizgrațiind)
- sursa: MDO (1953)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
disgrație.
- sursa: IVO-III (1941)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Dicționare relaționale
Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).
Dizgrație ≠ grație
- sursa: Antonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
- silabație: -ți-e
substantiv feminin (F135) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
substantiv feminin (F135) | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
- silabație: -ți-a
verb (VT211) Surse flexiune: DOR | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
|
|
| singular | plural | ||
|
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (tu) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (el, ea) |
| (să)
|
|
|
| ||
plural | I (noi) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (voi) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (ei, ele) |
| (să)
|
|
|
|
verb (VT211) | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
|
|
| singular | plural | ||
|
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (tu) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (el, ea) |
| (să)
|
|
|
| ||
plural | I (noi) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (voi) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (ei, ele) |
| (să)
|
|
|
|
dizgrație, dizgrațiisubstantiv feminin
- 1. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. DEX '09 DEX '98 DNantonime: grație
- A cădea în dizgrație. DLRLC
-
etimologie:
- disgrazia DEX '09 DEX '98 DN
- disgrâce DEX '09 DEX '98 DN
dizgrația, dizgrațiezverb
- 1. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
- Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. DLRLC
- Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. DLRLC
-
etimologie:
- disgracier (după dizgrație). DEX '09 DEX '98 DN