displăcut, ~ă a [At: HELIADE, O. II, 168 / V: (îvr) des~ / Pl: ~uți, ~e / E: displăcea] 1 Neplăcut. 2 Dezagreabil. 3 (Rar; d. oameni) Respingător. 4 (Buc) Murdar.

DISPLĂCUT, -Ă, displăcuți, -te, adj. (Rar) Neplăcut, supărător, dezagreabil. Ploaia îmi umple gura de apă. – Într-adevăr... asta-i tot ce poate fi mai displăcut. SADOVEANU, Z. C. 191. Gluma începea să fie displăcută. D. ZAMFIRESCU, R. 197.

* displăcút, -ă adj. (d. displac). Neplăcut. Adv. În mod neplăcut.

desplace vt vz displăcea

desplăcut², ~ă a vz displăcut²

desplăcut¹ sn vz displăcut¹

displace v vz desplăcea^[1]

displăcea vi [At: HELIADE, O. I, 371 / V: ~lace, (îvr) desplace / Pzi: ~lac / E: it dispiacere] 1 A nu-i plăcea. 2 A nu agrea.

DISPLĂCEA, displac, vb. II. Intranz. (Construit cu dativul) A-i fi neplăcut, a nu-i fi pe plac. Îl observă că n-are arme și asta nu-i displăcu. SADOVEANU, Z. C. 100. Într-un tablou cutare combinație de culori ne place, cutare ne displace. GHEREA, ST. CR. II 29. Înțelegi bine c-ajunge să-mi displacă Asemenea purtare. MACEDONSKI, O. II 25. – Variantă: displace vb. III.

DISPLACE vb. III. v. displăcea.

DISPLĂCEA vb. II. intr. A nu plăcea. ♦ A fi neplăcut. [P.i. displac, var. displace vb. III. / < it. dispiacere, după plăcea].

DISPLĂCEA vb. intr. a nu plăcea. ◊ a nu agrea. (după it. dispiacere)

A DISPLĂCEA displac intranz. A înceta de a fi pe plac; a nu plăcea. /<it. dispiacere

displace v. a nu plăcea.

* displác, -plăcút, a -plăceá v. intr. (dis- și plac, după fr. déplaire și lat. displicére). Nu plac: vorba asta-mĭ displace.

displăcea¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. displac, 2 sg. displaci, 3 sg. displace; conj. prez. 1 sg. să displac, 3 sg. să displacă; cond. prez. 1 sg. aș displăcea; ger. displăcând; part. displăcut

+displăcea² (a-i ~) (a nu-i conveni) vb., ind. prez. 3 sg. [îmi etc.] displace, 3 pl. [îmi etc.] displac; conj. prez. 3 să [îmi/să-mi] displacă; cond. 3 sg. [mi-]ar displăcea; ger. displăcându-mi [etc.]; part. displăcut

displăcea (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. displac; ger. displăcând; part. displăcut

displăcea vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. displac, 1 pl. displăcem, 2 pl. displăceți; part. displăcut

displăcea

DISPLĂCUT adj. v. neplăcut.

DISPLĂCUT adj. dezagreabil, dezgustător, dizgrațios, grețos, greu, infect, împuțit, neplăcut, nesuferit, puturos, rău, respingător, scîrbos urît, rău-mirositor, (livr.) fetid, miasmatic, pestilențial, repugnant, repulsiv, (înv. și pop.) scîrnav, (înv.) scîrbavnic, scîrbelnic. (O duhoare ~.)

Displăcut ≠ plăcut

DISPLĂCEA vb. a-i repugna. (Îmi ~ să fac acest lucru.)

DISPLĂCEA vb. a-i repugna. (Îmi ~ să fac acest lucru.)

A displăcea ≠ a plăcea

Displicuit nasus tuus (lat. „Nasul tău a displăcut”) – hemistih al lui luvenal (Satire, VI, 495). Atacînd matroanele romane care își vărsau năduful asupra slujnicelor, poetul se referă la o sclavă, Pescas, care a fost crunt bătută de stăpîna ei pentru că nu i-a aranjat bine o buclă de păr și n-a reușit s-o înfrumusețeze. Și luvenal întreabă: „Cu ce-i vinovată fata, dacă chiar ție nasul tău nu-ți place?” – sau mai limpede: „dacă tu singură te găsești slută”. Prin urmare, cînd cineva este victima unor capricii, a unui act arbitrar, se poate spune în mod ironic, pe latinește: displicuit nasus tuus! – dacă nu preferăm vorba noastră: „N-au plăcut ochii tăi!” LIT.