DATIV, dative, s. n. Caz al declinării care exprimă destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect și răspunzând la întrebarea „cui?” ◊ Dativ etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. – Din fr. datif, lat. dativus.

dativ², ~ă a [At: ALEXI, W. / Pl: ~i, ~e / E: fr datif¹] (Jur; d. tutore sau tutelă) Care este numit prin consiliu de familie sau, în unele cazuri, de tribunal.

dativ¹ [At: VĂCĂRESCUL, GR. 12/23 / Pl: ~e / E: fr datif², it dativo, lat dativus] 1-2 sn, a (Șîs caz ~ sau, înv cădere ~ă) (Caz al declinării) care exprimă, de obicei, destinația acțiunii unui verb mai ales cu valoare de complement indirect și răspunzând la întrebarea „cui?”. 3 a (Îs) ~ etic Folosire a pronumelui personal neaccentuat de persoana I și a II-a singular în cazul dativ (2) cu scopul de a indica participarea afectivă a povestitorului la desfășurarea acțiunii. 4 a (Îs) ~ adnominal Construcție în care un dativ (1) determină un nume și are funcția de atribut. 5 a (Îs) ~ posesiv Construcție care, în unele limbi (de exemplu, în latină) exprimă posesorul cu funcție de subiect logic. 6 a (Îas) Formă a pronumelui personal (și reflexiv) neaccentuat, în cazul dativ (2) folosit cu funcție atributivă și echivalent cu un adjectiv posesiv sau cu genitivul pronumelui personal. 7 a (Îs) ~ locativ Construcție în care substantivul, în cazul dativ (2), are funcție de complement circumstanțial de loc.

DATIV s. n. Caz al declinării care exprimă, de obicei, destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect și răspunzând la întrebarea „cui?” ◊ Dativ etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. – Din fr. datif, lat. dativus.

DATIV, dative, s. n. (Gram.) Caz al declinării, funcționînd, de obicei, ca complement indirect (rar ca circumstanțial de loc) și răspunzînd la întrebarea: «cui?». Musteciosul Davidică de la Fărcașa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost... pronumele conjunctive de dativ și acuzativ. CREANGĂ, A. 84.

DATIV s.n. Caz al declinării, în care stă de obicei complementul indirect și care răspunde la întrebarea „cui”. ◊ Dativ etic = cazul dativ în care pronumele neaccentuate mi, ți arată persoana care este interesată (afectiv) în acțiune. [< lat. dativus, cf. fr. datif].

DATIV s. n. caz al declinării care exprimă de obicei destinația acțiunii unui verb, având valoare de complement indirect. ♦ ~ etic = dativul unui pronume (mi, ți), care indică persoana interesată în acțiune. (< fr. datif, lat. dativus)

DATIV ~e n. lingv. Caz al declinării care exprimă, de obicei, destinația acțiunii unui verb, îndeplinește, mai ales, funcția de obiect indirect și răspunde la întrebarea „cui?”. /<fr. datif, lat. dativus

dativ n. Gram. cazul atribuțiunii, în limbile clasice.

*datív n., pl. e (lat. dativus, d. datus, dat). Gram. Cazu care răspunde la întrebarea cuĭ. De ex.: omuluĭ, oamenilor saŭ (cu prep.) la oamenĭ.

dativ s. n., pl. dative

dativ s. n., pl. dative

dativ s. n., pl. dative

DATIV s. n. (< lat. dativus, cf. fr. datif): caz al substantivului (al treilea în ordinea studierii, după acuzativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement indirect (fundamentală), aflată cu întrebarea cui? („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvârșirii cale /... Dă sufletului aripi și trupului vigoare, / Femeii frumusețe, iar geniului scântei” – P. Cerna); funcția de complement circumstanțial: de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din apă” – M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală” – Camil Petrescu), de instrument („Grație ei i-a revenit inspirația poetică” – L. Rebreanu) și de loc („Agripina se opri locului” – G. Galaction); funcția de atribut: „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (O. Goga), „S-a luat o hotărâre cu privire la acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare”. ◊ ~ adnominal: d. care determină un nume, având funcția de atribut (v. anterior). ◊ ~ etic: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana interesată afectiv în desfășurarea procesului exprimat de verb și care nu îndeplinește funcție sintactică, ci numai stilistică, ca în exemplele „Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea” (Ion Creangă), „Pe unde mi-ai umblat până acum?”. ◊ ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie și cu funcție sintactică de atribut, ca în exemplele „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (V. Alecsandri); „Lasă-ți lumea ta uitată” (M. Eminescu). În limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logic: mini liber est „mie îmi este o carte” = „eu am o carte”. Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc. („eu am dor, am foame, am milă, am sete”). ◊ ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei și care este inclus în locuțiuni și expresii ca element neutru, fără funcție sintactică: „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere...” (I. L. Caragiale).

dativ etic utilizarea specială a formelor clitice de dativ ale formulelor personale, încărcate cu o funcție specială stilistică și pragmatică;

dativ etic, formă atonă de singular a pronumelui personal, în primul rând la persoana I, cazul dativ, care exprimă interesul deosebit al vorbitorului pentru acțiunea sau obiectul unui enunț (A): „Măicuță dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace”. (G. Coșbuc) Când vorbitorul vrea să atragă în sfera interesului etic al narațiunii pe interlocutor (interlocutori), atunci folosește dativul de persoana a II-a (singular): „Câinii atunci săriră Și-n grab’ ți-l jupuiră.” (Gr. Alexandrescu) Pentru a se accentua și mai mult acest aspect afectiv al narațiunii, cel ce narează poate folosi ambele forme, la persoana I și a II-a: – „Până aici, spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului și apoi, dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere”. (I. Creangă) În poezia populară, d. etic „mi” se folosește dublat de reflexivul aton persoana a III-a, „și”: „Dar Corbea, ce mi-și făcea, El la masă nu ședea...” Reflexivul etic este o formă arhaică a limbii populare. D. etic este o formă expletivă (fără funcție gramaticală) a pronumelui personal. Sin. asociere; sin. adjectiv posesiv etic; sin. nominativ etic.

DATÍV, -Ă (< fr., lat.) s. n. Caz al declinării care exprimă de obicei destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect. ◊ D. etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. D. adnominal = dativ care determină un nume, având funcțiunea de atribut. Îi este cumnat fratelui meu. D. posesiv = a) d. care, în unele limbi (ex. latina), exprimă posesorul cu funcțiune de subiect logic. În limba română, forme de d. posesiv apar în construcții de tipul mi-e foame; b) dativ al pronumelui personal cu funcție atributivă. Palida-ți frunte.^[1]