DAC, -Ă, daci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația Daciei. 2. Adj. Care aparține Daciei sau dacilor (1), privitor la Dacia ori la daci; dacic. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de daci (1). – Din lat. Dacus.

dac² sm [At: COMAN, GL. / V: dah / Pl: ~uri^[1] / E: ger Dach] (Buc) Acoperiș.

dac¹, ~ă [At: M. COSTIN, O. 42 / Pl: daci, (înv) dachi, dahi, dați / E: ml dacus] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a Daciei Si: (înv) dacian¹ (1-2). 3-4 smf, a (Om) originar din Dacia Si: (înv) dacian¹ (3-4). 5 smp Popor care locuia în Dacia. 6 sf Limbă indo-europeană vorbită de daci (5). 7 a Care aparține Daciei Si: dacic (1), (înv) dacian (5), dacicesc (1), (îvr) dacesc (2). 8 a Care aparține dacilor (5) Si: dacic (2), (înv) dacian¹ (6), dacicesc (2), (îvr) dacesc (2). 9 a Privitor la Dacia Si: dacic (3), (înv) dacian¹ (7), dacicesc (3), (îvr) dacesc (3). 10 a Privitor la daci (5) Si: dacic (4), (îvr) dacesc (4), (înv) dacian¹, (înv) dacicesc (4). 11 sm (Buc; dep) Tânăr nemanierat, grosolan.

DAC, -Ă, daci, -ce, adj. s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la Dacia sau la populația ei, privitor la Dacia sau la populația ei; dacic. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. – Din lat. Dacus.

DAC², -Ă, daci, -e, s. m. și f. Locuitor din vechea Dacie. Dacii... se întindeau pînă la Carpații Păduroși. IST. R.P.R. 28.

DAC¹, -Ă, daci, -e, adj. Care se referă la vechii locuitori ai Daciei, din Dacia, al dacilor. Exploatarea aurului din minele dace s-a făcut din cele mai vechi timpuri. IST. R.P.R. 25. Ciudat este acest ținut istoric al Hunedoarei, plin de munți de la o margine la alta, în mijlocul cărora regii daci și-au întemeiat vestita cetate. BOGZA, V. J. 35.

DAC¹ ~că (~ci, ~ce) ist. Care aparținea Daciei sau populației ei; din Dacia. /<lat. Dacus

DAC² ~că (~ci, ~ce) m. și f. ist. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. /<lat. Dacus

dac a. și m. originar din Dacia.

*dac, -ă s. (lat. Dacus). Locuitor al Daciiĭ. Adj. Din Dacia, dacic: arme dace.

dah sm^[1] vz dac² corectat(ă)

dâc s [At: MARIAN, INS. 246 / Pl: ? / E: Cf: nodâc] (Pbl; într-o ghicitoare) Nod mic.

DACĂ¹ f. mai ales art. ist. Limba dacilor. /<lat. Dacus

Daci m. pl. popor de origină tracă, așezat mai ales în Oltenia, Transilvania și Banat. Dacii erau bărboși și necurați, dar viteji și răsboinici. După lupte înverșunate, ei adoptară limba și cultura romană și, astfel altoiți deteră naștere unui neam nou, poporului român.

!dac adj. m., s. m., pl. daci; adj. f. dacă, pl. dace

dac adj. m., s. m., pl. daci; adj. f., s. f. dacă, pl. dace

dac adj. m., s. m., pl. daci; f. sg. dacă, pl. dace

dacă² (limbă) s. f., g.-d. art. dacei

dacă² (limbă) s. f., g.-d. art. dacei

dacă (limba) s. f., g.-d. art. dacei

DAC s., adj. 1. s. get. (~ii erau numiți geți de către greci.) 2. adj. dacic, get, getic. (Populația ~.)

DAC s., adj. 1. s. get. (~ii erau numiți geți de către greci.) 2. adj. dacic, get, getic. (Populația ~.)

DACĂ s. f. (cf. lat. Dacus): limbă vorbită de cea mai mare parte a vechilor locuitori ai Daciei – dacii și geții. A fost folosită înainte, în timpul și după formarea statului centralizat dac, până în momentul romanizării Daciei. Se presupune că era foarte apropiată de tracă (limbă indo-europeană care se vorbea în nord-estul Peninsulei Balcanice de o populație foarte numeroasă), dar independentă de aceasta (după savantul bulgar Vladimir Georgiev). Limba dacă este foarte puțin cunoscută, din câteva nume și glose păstrate în transcrierea latinească și grecească, a căror interpretare a stârnit controverse, și din inscripția de pe vasul de ritual descoperit în 1954 la Sarmizegetusa – azi Grădiștea Muncelului – datat din secolul I e. n.: Decebalus per Scorilo „Decebal pentru Scorilo” sau „Decebal fiul lui Scorilo”. Situația ei este asemănătoare cu aceea a scitei și a sarmatei care, venind în contact cu limba dacă, încă din secolul al VI-lea î.e.n., prin populațiile de limbă iraniană ce pătrunseseră în Europa Centrală, au fost asimilate de limba dacă, lăsând numai câteva urme în toponimie. Este atribuit limbii vorbite de daco-geți un număr relativ mic de cuvinte rămase în limba noastră (unele comune cu albaneza, altele cu o etimologie necunoscută până azi), după opinia autorizată a lui Gr. Brâncuș. Din lista fixată de cercetătorul I. I. Russu în lucrarea sa fundamentală Etnogeneza românilor, București, EȘE, 1981, reținem următoarele cuvinte: adia, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, balaur, baltă, barză, băiat, bordei, brad, brânză, brâu, bucura, burtă, butuc, buză, caier, căciulă, cătun, cățăra, cârlan, cârlig, copac, copil, cotropi, creț, cruța, custură, dărâma, deretica, desmierda, dop, droaie, fărâma, gard, gata, genune, ghiară, ghimpe, ghioagă, ghionoaie, gorun, grapă, gresie, groapă, grumaz, gudura, gușă, încurca, întărâta, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leșina, mazăre, măceș, măgură, mătură, mânz, melc, mire, mistreț, mișca, morman, moș, mugure, murg, mușat, mușca, năpârcă, necheza, nițel, păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, razem, răbda, rădica, sâmbure, scăpăra, scula, sterp, stână, stâncă, străgheață, strugure, strungă, șale, șir, șopârlă, șoric, țap, țarc, țarină, țăruș, uita, undrea, urca, urcior, urdă, vatră, vătăma, viezure, viscol, zburda, zgardă, zgâria etc.

DAC, -Ă (< lat. Dacus; gr. Dakos) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire dată în izvoarele antice populației autohtone tracice din spațiul carpato-danubian, cu care romanii au venit în contact în sec. 2 î. Hr.-3 d. Hr. Centrul puterii lor a fost în Transilvania. Începând din sec. 1 î. Hr. numele de d. apare alternativ cu acela de geți. Romanizați, d. sunt elementul etnic principal al etnogenezei românilor, popor de limbă romanică. V. Dacia, geto-daci, geți. ◊ Dacii liberi = denumire dată de istoriografia românească modernă și contemporană triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în prov. Moesia și Dacia și care au continuat să locuiască în terit. lor (sec. 2-3 d. Hr.), situate la V, E, NE sau S de respectivele prov. romane. Numeroși împărați romani au adoptat, după luptele purtate împotriva lor, titlurile triumfale de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Deși sunt caracterizați printr-o civilizație materială și spirituală asemănătoare cu aceea a geto-dacilor cuprinși între granițele romane, particularități specifice îi definesc arheologic pe carpi (așezați între Munții Carpați și Prut), pe d.l. din Muntenia, creatori ai culturii de tip Militari-Chilia, pe costobocii de pe cursul mijlociu și superior al Nistrului, creatori ai culturii Lipița, și pe d.l. din Banat, Crișana și Maramureș, creatori ai culturii Sântana-Arad. 2. Adj. Care se referă la daci (1). ◊ Limba d. = limbă indo-europeană dispărută vorbită de daci.