căpătuire sf [At: HAMANGIU, C. C., 316 / Pl: ~ri / E: căpătui] 1-2 Asigurare a existenței (sau a viitorului cuiva) Si: căpătuială (1). 3 (Fam) Căsătorie.

CĂPĂTUIRE s. f. Acțiunea de a se căpătui, obținere a unei situații (prin mijloace condamnabile); căpătuială. (Familiar) Căsătorie. Domnul colonel își sorbea ultimele picături din cafea, istorisind cucoanei planul făcut cu căpătuirea nepotului lor, locotenentul Cireș. BUJOR, S. 141.

CĂPĂTUIRE s. f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui.

căpătui¹ [At: LM / Pzi: ~iesc / E: căpătâi + -ui] 1-4 vtr A (-și) face un rost, o situație (materială). 5-6 vtr (Fam) A (se) căsători. 7-8 vtr (Rar) A (se) aproviziona. 9-10 vtr (Spc) A (se) îmbogăți. 11 vt (Rar) A oferi adăpost Si: a găzdui.

CĂPĂTUI, căpătuiesc, vb. IV. Refl. (Astăzi mai ales peiorativ sau ironic) A-și face un rost, o situație; p. ext. a se căsători. Pe fiul cel mai mic însă nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Tranz. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi căpătui și nu te-oi vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Să înzestreze și să căpătuiască pe orfani. ODOBESCU, S. II 42.

CĂPĂTUI, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Din capăt.

A CĂPĂTUI ~iesc tranz. A face să se căpătuiască. /capăt + suf. ~ui

A SE CĂPĂTUI ma ~iesc intranz. A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a parveni. /capăt + suf. ~ui

căpătuì v. 1. a pune în funcțiune, a da mijloace de traiu; 2. a da la casa sa, a căsători: a căpătuit doi feciori și două fete; 3. a îngriji cu cele trebuincioase 4. a face stare, a se înavuți: s’a căpătuit. [Derivat din capăt].

căpătuĭésc v. tr. (d. căpătîĭ, capăt). Daŭ cuĭ-va o pozițiune (de ex., îl căsătoresc, îl pun în funcțiune, îl îmbogățesc). V. refl. Ajung într’o stare fericită. V. căpuĭesc.

căpătuire s. f., g.-d. art. căpătuirii; pl. căpătuiri

căpătuire s. f., g.-d. art. căpătuirii; pl. căpătuiri

căpătuire s. f., g.-d. art. căpătuirii; pl. căpătuiri

căpătui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, 3 sg. căpătuiește, imperf. 1 căpătuiam; conj. prez. 1 sg. să căpătuiesc, 3 să căpătuiască

căpătui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, imperf. 3 sg. căpătuia; conj. prez. 3 să căpătuiască

căpătui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, imperf. 3 sg. căpătuia; conj. prez. 3 sg. și pl. căpătuiască

căpătui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, conj. căpătuiască)

căpătuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

CĂPĂTUIRE s. v. căsătorie.

CĂPĂTUIRE s. v. îmbogățire.

CĂPĂTUIRE s. căpătuială, chiverniseală, chivernisire, îmbogățire, înavuțire, parvenire, pricopsire. (O ~ rapidă.)

căpătuire s. v. CĂSĂTORIE.

CĂPĂTUI vb. v. așeza, căsători.

CĂPĂTUI vb. 1. v. îmbogăți. 2. (pop.) a oploși. (A ~ pe cineva într-o slujbă.)

căpătui vb. v. AȘEZA. CĂSĂTORI.

CĂPĂTUI vb. 1. a se ajunge, a se chivernisi, a se îmbogăți, a se înavuți, a se înstări, a parveni, a se pricopsi. (S-a ~ prin mijloace necinstite.) 2. (pop.) a oploși. (A ~ pe cineva într-o slujbă.)