boncăluit sn [At: SADOVEANU, V. F. 31 / Pl: ~uri / E: boncălui] 1-4 Boncăluire (1-4). 5 Răget specific, scos de cerbi și bovine în perioada de rut. 6 (La cerbi) Perioadă de rut. 7 (Fig) Sunet prelung emis de un instrument de suflat.

boncăluit s.n. (reg.) 1 Faptul de a boncălui; muget specific scos de cerbi, vite și de alte animale erbivore în perioada de împerechere; (reg.) boncăluire. Curtea răsuna de nechezatul cailor și boncănitul tăurencilor (AGÂR.). 2 Perioada de împerechere la cerbi. 3 Fig. (muz.) Sunet prelung produs de un instrument de suflat. Porni... boncăluitul buciumului de cireș (SADOV.). • pl. -uri. /v. boncălui.

BONCĂLUIT s. n. 1. Faptul de a boncălui. Răget prelung și puternic. De departe, de la imașuri, veni o clipă, în înserarea limpede, un boncăluit înăbușit de taur. SADOVEANU, O. I 287. Boncăluitul juncii l-am auzit... aproape deslușit. SADOVEANU, V. F. 31. 2. Fig. Sunet prelung, produs din bucium, din buhai sau din corn. Cîntase a treia oară cucoșii cînd porni, în mijlocul satului, boncăluitul buciumului de cireș. SADOVEANU, O. I 57. – Variantă: boncălăit (ANGHEL, PR. 109) s. n.

BONCĂLUIT s. n. Faptul de a boncălui. ♦ Răget prelung și puternic. ♦ Sunet prelung produs de bucium, de buhai² sau de corn.

boncălui vir [At: H. I, 99 / Pzi: ~esc / E: nct] 1-2 (D. cerbi și bovine) A scoate sunete specifice rasei în perioada de rut Si: a boncăi (1). 3-4 A boncăi (2). 5-6 (D. oameni) A urla. 7-8 (D. oameni) A mormăi.

buncăleni v vz boncălui

buncălui v vz boncălui

boncălui vb. IV. refl., intr. (reg.) 1 (despre cerbi, vite și alte animale erbivore mari) A boncăi. Taurul... venea seara la păscut, tot băncăluind... cu coarnele țepușe (AGÂR.). 2 (despre cerbi, vaci și alte animale erbivore mari) A scoate mugete puternice și prelungi, specifice rasei, în perioada de împerechere; (reg.) a boncăi. ◊ Fig. (intr.) Puse la gură cornul... și boncălui cu bătăi grăbite de limbă (SADOV.). • prez.ind. pers. 3 -iește și băncălui vb. IV. /cf. boncăi.

BONCĂLĂIT s. n. v. boncăluit.

BONCĂLUI, boncăluiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi și plîngătoare. Ici-colo boncăluiesc vițeii, lingîndu-și boturile moi și umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. S-a aflat de la starostele Nechifor și de la alți vînători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. Numai iată ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou și boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, J. 178.

BONCĂLUI, boncăluiesc, vb. IV. Refl. și intranz. A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi (în timpul împerecherii).

A BONCĂLUI ~iește intranz. (despre animale erbivore mari) A rage prelung, chemător și puternic (în perioada de rut, în timpul unei lupte etc.). /Orig. nec.

boncă(lu)ì v. Mold. 1. a rage: cerbul venia boncăluind CR.; 2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi].

boncăluit s. n.

boncăluit s. n.

boncăluit s. n.

boncălui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiește, 3 pl. boncăluiesc, imperf. 3 sg. boncăluia; conj. prez. 3 să boncăluiască

boncălui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiește, imperf. 3 sg. boncăluia; conj. prez. 3 să boncăluiască

boncălui vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiește, imperf. 3 sg. boncăluia; conj. prez. 3 sg. și pl. boncăluiască

BONCĂLUIT s. v. boncănit.

BONCĂLUIT s. boncănit. (~ unor animale în perioada rutului.)

BONCĂLUI vb. v. boncăi.

BONCĂLUI vb. a boncăi, (reg.) a rîncăi, a rîncălui. (Cerbul ~ în timpul rutului.)

boncălui, boncăluiesc, v.i.r. 1. (ref. la cerbi) A mugi. 2. A se veseli (în Maram. din dreapta Tisei). – Et. nec. (MDA).