blam sn [At: ALECSANDRI, T. 1305 / Pl: ~uri / E: fr blâme] 1 Dezaprobare publică a unei atitudini. 2-3 (Îs) Moțiune de ~, vot de ~ Moțiune sau vot prin care o adunare dezaprobă acțiunile unor membri.

blam s.n. Dezaprobare, condamnare publică a atitudinii, a faptelor cuiva; oprobriu. ♦ Exprimare a unei astfel de dezaprobări Trei propuneri de neîncredere și o moțiune de blam (MAIOR). ◊ Vot de blam v. vot • pl. – uri. /<fr. blâme.

*BLAM (pl. -amuri) sn. 1 Dojană, mustrare ¶ 2 Desaprobare: vot de ~, votul prin care o adunare desaprobă acțiunea conducătorilor sau împuterniciților ei [fr.].

BLAM s. n. Faptul de a-și atrage, prin purtarea sa, dezaprobarea lumii; exprimare a unei astfel de dezaprobări. Degeaba cauți... Să scapi de*-blamul negrei tale fapte! TOPÎRCEANU, S. A. 112. O spun aceasta fără grijă, căci sînt convins că pentru el aceasta nu e un blam. IBRĂILEANU, SP. CR. 245. Dac-aș fi venit singură, aș merita blamul persoanelor serioase și venerabile ca tine. ALECSANDRI, T. 1305. ◊ Vot de blam v. vot.

BLAM, blamuri, s. n. Dezaprobarea unei atitudini; exprimare a unei astfel de dezaprobări. – Fr. blîme.

BLAM s.n. Dezaprobare publică, oprobriu; exprimare a acestei dezaprobări. ◊ Vot de blam = sancțiune prin care o organizație își manifestă, prin vot, dezaprobarea față de comportarea unui membru al său. [Pl. -muri. / < fr. blâme].

BLAM s. n. dezaprobare, condamnare publică; oprobriu; sancțiune; avertisment. (< fr. blâme)

BLAM ~uri n. 1) Dezaprobare categorică publică a cuiva. 2) Opinie defavorabilă despre ceva sau cineva. * Vot de ~ sancțiune prin care o colectivitate, o organizație etc. dezaprobă activitatea unui conducător sau a unui împuternicit. /<fr. blâme

blam n. mustrare, dojană: vot de blam.

*blam n., p. urĭ (fr. blâme). Reprobare, dezavuare: vot de blam.

BLĂM = BLEM.

†BLEM interj. Maram. Oaș. Să mergem! să plecăm! aidem! [lat. amb(u)lēmus].

blam s. n., pl. blamuri

blam s. n., pl. blamuri

blam s. n., pl. blamuri

BLAM s. v. dezaprobare.

BLAM s. blamare, condamnare, dezaprobare, înfierare, neaprobare, reprobare, respingere, stigmatizare, (rar) reprobațiune, sancționare, (livr.) dezavuare, reprehensiune, (pop.) osîndire (înv.) prihană, (fig.) veștejire. (~ adus cuiva pentru faptele sale.)

blem, blemați, v.i. (arh.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., blem „să mergem, haide”: „Blem, soră, la cununie” (Antologie, 1980: 273; Țiplea, 1906); „Blem la crâșmă să bem vin” (Brediceanu, 1957: 53). ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: „No, amu blăm în satu' acesta. Eu mă duc, da' tu rămâi aici” (Papahagi, 1925: 304). 3. A veni; la imper., „vino”: „Blem, mândruț, c-om mere-n lume” (Papahagi, 1925: 177); „Saveți noroc! Blemați, placă-vă, în casă” (A. Radu, 1941: 53). ■ „Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate” (Țiplea, 1906). – Din a umbla, umblăm > blăm > blem (Scriban); lat. ambulo, ambulare „a umbla, a se plimba, a merge ” > îmbla(re) > umbla; alături de cuvintele formate în rom. cu pref. în- (îm-), utilizate cu și fără prefix (bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc.), s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).

blem (blăm) – (înv.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., „să mergem, haide”: „Blem, soră, la cununie” (Antologie 1980: 273; Țiplea 1906); „Blem la crâșmă să bem vin” (Brediceanu 1957: 53). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: „No, amu blăm în satu’ acesta. Eu mă duc, da’ tu rămâi aici” (Papahagi 1925: 304). 3. A veni; la imper., „vino”: „Blem, mândruț, c-om mere-n lume” (Papahagi 1925: 177). „Măi, mândrule, om frumos / Țăpă coasa, blemi, ședz gios” (idem, t. LXII); „Mâi, D’eord’iță, blăm în casă” (Țiplea 1906: 432). „S’aveți noroc! Blemați, placă-vă în casă” (A. Radu 1941: 53). „Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate” (Țiplea 1906). – Lat. ambulo, ambulare („a umbla”) > îmbla(re) > umbla. Alături de cuv. formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu și fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc., și aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).