ASCET, -Ă, asceți, -te, s. m. și f. Persoană care practică asceza; pustnic, sihastru; fig. persoană care duce o viață austeră și retrasă. – Din fr. ascète.

ascet, ~ă smf [At: DOSOFTEI, V. S. 43 / V: ~chit, (înv) ~chet / Pl: ~eți / E: fr ascete] 1 (Liv) Pustnic. 2 (Pan) Persoană care duce o viață austeră și retrasă. corectat(ă)

aschet, ~ă smf vz ascet

aschit, ~ă smf vz ascet

ASCET, -Ă, asceți, -te, s. m. și f. (Livr.) Pustnic, sihastru; fig. persoană care duce o viață austeră și retrasă. – Din fr. ascète.

ASCET, -Ă, asceți, -te, s. m. și f. Persoană stăpînită de misticism, care duce o viață aspră, de privațiuni, departe de lume; pustnic, sihastru, schimnic, anahoret; fig. om care își impune o viață austeră și retrasă.

ASCET, -Ă, asceți, -te, s. m. și f. Pustnic, sihastru; fig. persoană care își impune o viață aspră și retrasă. – Fr. ascète (< gr.).

ASCET s.m. și f. Sihastru, anahoret, pustnic. ♦ (Fig.) Om care își impune o viață austeră și retrasă. [< fr. ascète, lat. asceta, cf. gr. asketes – deprins, exercitat].

ASCET, -Ă s. m. f. 1. cel care practică ascetismul; pustnic. 2. (fig.) om care își impune o viață austeră și retrasă. (< fr. ascète)

ascetă s. f., g.-d. art. ascetei; pl. ascete

ascetă s. f., g.-d. art. ascetei; pl. ascete

ascetă s. f., pl. ascete

ASCET s. v. pustnic.

ASCET s. anahoret, eremit, pustnic, schimnic, sihastru, (rar) schimonah, (înv.) aschitac, aschitean, monah, oselnic, schitnic. (~ trăiește izolat de societate.)