antonim sn [At: DA ms / Pl: ~e / E: fr antonyme] Cuvânt care, considerat în raport cu altul (cu care este în corelație), are sensul contrar.

*ANTONIM I. adj. 📖 Care are un înțeles opus (contrariul sinonimului): bogăție și sărăcie sînt două cuvinte ~e. II. (pl. -ime) sn. Cuvînt cu înțeles opus [fr.].

ANTONIM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. V. opus. Antonimul lui «harnic» este «leneș», al lui «sătul» e «flămînd». ◊ (Adjectival) Cuvinte antonime.

ANTONIM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).

ANTONIM s.n. (Lingv.) Cuvînt cu sensul opus altui cuvînt corelativ. ♦ Joc care cere să se caute un cuvînt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiție. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].

ANTONIM s. n. 1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt. 2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiție. (< fr. antonyme)

ANTONIM ~e n. lingv. Cuvânt cu sens opus al altui cuvânt. /<fr. antonyme

antonim a. și n. care are un sens contrar: binele e antonimul răului.

*antoním, -ă adj. (vgr. antónymos. V. an- și om-onim). Gram. Opus în înțeles: uricĭunea e antonimu frumusețiĭ.

antonim (desp. an-to-/ant-o-) s. n., pl. antonime

!antonim (an-to-/ant-o-) s. n., pl. antonime

antonim s. n., pl. antonime

ANTONIM (E) Două (sau mai multe) cuvinte care se află în relație de antonimie*. Un cuvânt X este antonimul lui Y dacă are un sens diametral opus, de obicei simetric: tânăr vs. bătrân; mare vs. mic; cald vs. rece; harnic vs. leneș. Opoziția poate fi și asimetrică: mic (pol negativ, grad nedeterminat) vs. uriaș, gigantic (pol pozitiv, grad maxim); harnic (grad nedeterminat) vs. indolent (grad mic). Antonimele aparțin mai multor părți de vorbire*, dintre care cele mai numeroase sunt adjectivele și substantivele: a) adjective: cinstit vs. necinstit; citeț, lizibil vs. neciteț, ilizibil; b) substantive abstracte*: speranță, nădejde vs. disperare, deznădejde; bucurie vs. tristețe; c) verbe: a aprinde vs. a stinge; a (se) agrava vs. a (se) ameliora; d) adverbe: aproape vs. departe; aici vs acolo ș.a. • Unele cuvinte se definesc prin antonimele lor: prost „lipsit de inteligență”, fricos „care are puțin curaj”, curajos „care nu cunoaște frica”. Antonimele sunt fixate în perechi, pe care vorbitorii le evocă cu ușurință, chiar fără context: bun vs. rău, cald, vs. rece, umed vs. uscat. Clasificarea antonimelor variază de la un punct de vedere la altul. Se disting, de ex., antonime polare, care nu admit termeni intermediari (soț / soție), antonime scalare, care admit gradarea și care sunt adesea legate de proceduri de comparare (mare / mijlociu / mic; fierbinte / cald / rece), antonime contradictorii: celibatar / (necăsătorit) // căsătorit; antonime contrarii (a urca / a coborî), antonime reciproce (a cumpăra / a vinde) etc. • Există însă antonime care sunt limitate la anumite contexte: înalt vs. jos, grav despre sunete, voce; înalt vs. scăzut despre vorbire; modic / exorbitant despre prețuri ș.a. Unele antonime se opun numai în anumite contexte: neghiob și geniu în La același șir de patimi deopotrivă fiind robi / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi (Eminescu); pace și furtună în viața și robia nu pot sta împreună / Nu e totodată pace și furtună (Bolintineanu). în majoritatea cazurilor de acest fel, contextele indică opoziția fundamentală. A.B.V.

ANTONIM s. n. (< fr. antonyme, cf. gr. anti „contra” + gr. onyma „nume”): cuvânt cu sens opus altui cuvânt corelativ, ca frumusețe – urâțenie, căldură – frig, bunătate – răutate; mare – mic, înalt – scund, gras – slab; vorbește – tace, cobor – urc; sus – jos, aproape – departe etc. Pentru limba română este cunoscută lucrarea Dicționar de antonime EER, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler.