ANTIFON², antifoane, s. n. Dop mic care se introduce în urechi pentru a le apăra de zgomotele intense. – Din fr. antiphone.

ANTIFON¹, antifoane, s. n. Cântare religioasă de strană care implică repetarea alternativă de către două coruri sau două voci a unei idei muzicale. – Din sl. antifonŭ.

antifon¹ sn [At: DOSOFTEI, ap. HEM. 1232 / A: ~tif~ / Pl: ~oane / E: vsl антифону] Imn religios, în care două coruri repetă alternativ același vers din psalmi.

antifon² sn [At: LTR / Pl: ~oane / E: fr antiphone] Mic corp elastic introdus în ureche pentru a o apăra de zgomote (intense).

ANTIFON (pl. -foane) sn. 1 ⛪ Cîntarea aceluiași verset din psalmi de două coruri, răspunzînd unul altuia pe rînd ¶ 2 Iron.: popilor de mir... le cînta antifoanele următoare: diaconii și cu pochii, de treji ce sînt, de-abia văd cu ochii (CRG.) [sl. < gr.].

ANTIFON¹, antifoane, s. n. Versete sau parafrazări din psalmi care sunt repetate de două coruri sau de două voci, ca și cum și-ar răspunde reciproc; cântare repetată de două coruri, la slujba bisericească. – Din sl. antifonŭ.

ANTIFON², antifoane, s. n. Mic corp plastic care se introduce în urechi pentru a le apăra de zgomote intense. – Din fr. antiphone.

ANTIFON, antifoane, s. n. Vers din psalmi care se repetă de două coruri sau de două voci, ca și cum și-ar răspunde una alteia; cîntare repetată de două coruri, la slujba bisericească. ◊ (Ironic) Popilor de mir... le cînta antifoanele următoare: diaconii și cu pochii, de treji ce sînt de-abia văd cu ochii. CREANGĂ, A. 140. – Accentuat și: antifon.

ANTIFON², antifoane, s. n. Mic corp plastic care se introduce în ureche pentru a o apăra de zgomote intense. – Fr. antiphone.

ANTIFON¹, antifoane, s. n. Versete sau idei din psalmi care se repetă de două coruri sau de două voci, ca și cum și-ar răspunde reciproc; cîntare repetată de două coruri, la slujba bisericească. – Slav (v. sl. antifonŭ < gr.).

ANTIFON s.n. Corp plastic, de dimensiuni reduse, care se introduce în ureche pentru a o apăra de zgomote mari. [< fr. antiphone, cf. lat. anti – contra, gr. phone – sunet].

ANTIFON s. n. mic corp plastic care se introduce în ureche pentru a o apăra de zgomote intense. (< fr. antiphone)

ANTIFON ~oane n. Obiect plastic mic care se introduce în ureche pentru a o apăra de zgomote mari. /<fr. antiphone

antifon n. cântare alternativă a psalmilor. [De origină slavo-greacă].

antifón n., pl. oane (mgr. și ngr. antifonon, d. anti, contra, și foni, voce; vsl. rus. antifónŭ. V. tele-fon). Cîntec de psalmĭ alternativ între strane în ainte de citirea evangheliiĭ.

antifon s. n., pl. antifoane

antifon s. n., pl. antifoane

antifon (cântare religioasă, instrument care apără urechea de zgomote) s. n., pl. antifoane

antifon (antifoane), s. n. – Cîntare repetată pe două coruri, la slujba bisericească. Ngr. ἀντίφωνον, în parte prin sl. antifonŭ (Murnu 5). Sec. XVII. – Der. antifonar, s. n. (carte care cuprinde antifoane).

ANTIFON mijloc individual de protecție împotriva poluării fonice, în special în aviație, cu un efect fonomobil asupra bandei de joasă frecvență din spectrul sonor, având capacitate antifonică de circa 10 decibeli.

antifon (gr. ἀντίφωνον; lat. antiphona; it. și sp. antifona; fr. antienne; germ. Antiphon; engl. antiphon și antiphony) I. 1. În muzica bizantină*: scurte formule aclamative (v. aclamație) ori depreciative sau versete scoase din psalmi* care preced sau urmează un psalm*, un grup de psalmi* sau anumite cântări. În prezent se cunosc în practica bis. mai multe a.: a) a. catismei: părțile sau mărimile catismelor, ale căror versuri se cântă alternativ; b) a. Învierii, numite și tipica, fiind luate din psalmii tipici (102 și 145). Se cântă la liturghie*, duminica și la unele sărbători, după ectenia* mare; c) a. de rând: psalmii 91, 92 și 94 care se cântă la liturghie în loc de psalmii tipici și de fericiri, când nu se indică să se cânte odele canonului (2); d) a. sărbătorilor praznicale: versete scoase din psalmi care ilustrează ideea sărbătoririi; e) a. treptelor sau ale ehurilor*. Sunt în număr de 25, câte trei pentru ehurile 1-7 și 4 pentru ehul 8. Fiecare a. conține câte două versete alese din psalmii graduali (v. anavatmi), sau comentarii ale unor versete încheiate printr-o doxologie*. A. sunt atribuite, de obicei, lui Teodor Studitul, dar și lui Ioan Damaschinul. Din punct de vedere muzical, toate aceste a. aparțin stilului* irmologic*. 2. Răspunsurile (Doamne, miluiește: Dă, Doamne etc.) la ecteniile zise de diacon sau preot (A. Pann). 3. P. ext.: refren*. II. În muzica greg.*, melodie nu prea lungă (2-4 versete) în stil mai ales silabic, atașată psalmilor ca introducere, refren și încheiere (sau numai sub una din aceste forme). Deși legată de psalmi, a. poate întovărăși cântarea altor texte liturgice, după cum există și a. independente. Modul de execuție al a. variază după locul pe care îl ocupă. Introducerea se cântă, de obicei, solistic sau responsorial*iar refrenele și încheierea, de către cor. Paradoxal, cântarea antifonică* este proprie psalmului și nu a. Chiar dacă la origine, a. a fost executată antifonic, practica aceasta s-a pierdut foarte repede (încă din sec. 5) nerămânând decât numele ca s-o ateste. Abrev.: a. V. psalmodie.