animal, ~ă [At: POLIZU / Pl: ~e sn, a, -i a / E: fr animal, lat animalis] 1 sn Ființă mono- sau pluricelulară, înzestrată cu facultatea de a simți și a se mișca. 2 sn (Pre) Mamifer. 3 sn Persoană brutală și needucată. 4-5 a Care aparține animalelor (1-2). 6-7 a Privitor la animale (1-2). 8 a De natură organică.

*ANIMAL (pl. -ale) I. sn. 🐒 Viețuitoare, dobitoc: ~ sălbatic; ~ domestic; omul este un ~ rațional ¶ 2 fig. Om prost, necioplit, grosolan. II. adj. 1 De animal: substanțe ~e ¶ 2 Ce privește viața ființelor: regn ~, toate viețuitoarele la un loc; căldură ~ă, căldura produsă de funcțiunile organismului; viață ~ă, viața ființelor, viața în care stăpînesc pornirile primitive [fr. < lat.].

ANIMAL², -Ă adj. 1. De animal, propriu animalelor, al animalelor. Doar puține specii din lumea animală au reușit să se adapteze acestor condiții [din tundră]. GEOGRAFIA Fiz. 36. Căldură animală = energie calorică eliberată de organismul animalelor. Regnul animal v. regn. 2. De natură organică, extras din substanțe organice. Cărbune animal.

ANIMAL¹, animale, s. n. 1. (Spre deosebire de plantă) Ființă organizată, înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca; făptură, vietate, viețuitoare. Animal vertebrat. ◊ [Omul] are numeroase asemănări cu celelalte animale, dar se deosebește de ele prin însușiri esențiale. ZOOLOGIA 227. 2. (Cu sens restrictiv) Animal (1) de muncă. Nu trebuie să existe nici o gospodărie agricolă colectivă fără ferme de animale, dar în același timp nu se poate concepe creșterea animalelor fără a asigura nutrețul necesar. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. Cupelele gonesc fără ca animalele să se încordeze în ham. Și sînt animale trupeșe, bine hrănite. PAS, L. I 83.

ANIMAL², -Ă, animali, -e, adj. De animal, propriu animalelor. Căldură animală. ♦ De natură organică. Cărbune animal. – Fr. animal (lat. lit. animalis).

ANIMAL¹, animale, s. n. 1. Ființă înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca; făptură, vietate. 2. Fiară, dobitoc; vită. – Fr. animal (lat. lit. animal).

ANIMAL s.n. 1. Ființă care are organe de simț, de mișcare, sistem nervos etc. 2. (Fig.) Om josnic, stăpînit de instincte proprii animalelor. // adj. De animal, referitor la animale, propriu animalelor. [Cf. fr. animal, it. animale, germ. Animal < lat. animal].

ANIMAL I. s. n. 1. ființă care are organe de simț, de mișcare, sistem nervos etc. 2. (fig.) om josnic, stăpânit de instincte. II. adj. de animal, propriu animalelor. (< fr., lat. animal)

ANIMAL¹ ~ă (~i, ~e) Care ține de animale; propriu animalelor. Regn ~. /<lat. animal, animalis, fr. animal

ANIMAL² ~e n. 1) Ființă înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca; vietate; viețuitoare. ~ de pradă. 2) fig. Om grosolan, stăpânit de instincte animalice. /< lat. animal, animalis, fr. animal

animal n. 1. ființă vie înzestrată cu simțire și mișcare; 2. fig. om brutal. ║ a. 1. care e propriu animalului: vieață animală; regnul animal, totalitatea animalelor; 2. fig. sensual, material.

*2) animál, -ă adj. (lat. animalis). De animal: viața animală. Regim animal. Totalitatea animalelor. Fig. Defav. Material, sensual: instincte animale.

*1) animál n., pl. e (lat. ánimal, -ális, d. ánima, suflet. V. inimă, unanim). Ființă organizată care simte și se mișcă (vietate, dobitoc, gînganie): calu e un animal erbivor. Fig. Om prost, grosolan (dobitoc). V. dihanie.

animal¹ adj. m., pl. animali; f. animală, pl. animale

animal² s. n., pl. animale

animal² s. n., pl. animale

animal¹ adj. m., pl. animali; f. animală, pl. animale

animal s. n., pl. animale

animal adj. m., pl. animali; f. sg. animală, pl. animale

ANIMAL s. creatură, dobitoc, făptură, ființă, lighioană, necuvântător, vietate, viețuitoare, (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~ele pădurii.)

ANIMAL s. creatură, dobitoc, făptură, ființă, lighioană, necuvîntător, vietate, viețuitoare, (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~ele pădurii.)

animal (animale), s. n. – Ființă, vietate, jivină, dobitoc. Fr. animal; cf. nămaie. – Der. (din fr.) animalic, adj.; animalcul, s. n.; animalitate, s. f. (lipsă de simțire; viață animală).

animal, animale s. n. Ființă organizată uni- sau pluricelulară, înzestrată cu facultatea de a simți și a se mișca; p. restr. vietate, jivină. ♦ Animale simbolice = (în iconografie) reprezentarea simbolică a virtuții, viciului, trăsăturilor de caracter etc. prin diferite animale, uneori fabuloase, folosită cu deosebire de artiștii epocii romane (catedrala din Alba-Iulia). Printre aceste mai cunoscute sunt cele care au devenit atribute ale evangheliștilor, conform viziunii sf. Ioan din insula Patmos: leul pentru Marcu, taurul pentru Luca, vulturul pentru Ioan (atributul lui Matei fiind, prin excepție, îngerul). – Din fr. animal, lat. animalis.

„Cet animal est très méchant: Quand on l’attaque, il se défend !” - două versuri, de o ascuțită ironie, dintr-un cîntec popular francez La ménagerie. Conținutul lor satiric, la adresa asupritorilor mirați că asupriții nu suportă exploatarea, a transformat aceste versuri într-o expresie foarte răspîndită. lată-le în traducere: „Ce animal rău, plin de draci: Se apără, cînd îl ataci!” MUZ.

Omul este un animal sociabil (grec.) – Astfel a definit Aristotel, în lucrarea sa Politica (I, 9), înnăscuta tendință a omului de a căuta societatea semenilor săi. Mai întîlnim uneori și varianta: „Omul este prin natura sa o ființă sociabilă”. Această expresie a fost popularizată prin Scrisoarea 87 din Scrisorile persane ale gînditorului francez Montesquieu. Iar scriitorul rus A.I. Herzen, în cartea sa Scrisori din Franța și Italia, la capitolul „Din nou la Paris”, spune: „…Lumea se teme de omul liber, considerînd natura lui rea, în sensul care este dat acestui cuvînt. Dar se uită că omul, înainte de toate, este un animal sociabil, că în el există instinctul vieții sociale”. FIL.

animal, animale s. n. femeie frumoasă