ADAGIU, adagii, s. n. (Livr.) Maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

ADAGIU s. v. aforism, cugetare, dicton, maximă, sentință.

ADAGIU s. n. maximă, sentință, aforism, apoftegmă, dicton. (< lat. adagium)

ADAGIU, adagii, s. n. Maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

ADAGIU s.n. Maximă, sentință, aforism. [Pron. -giu. / < lat. adagium, cf. fr. adage, it. adaggio].

adagiu sn [At: CANTEMIR, HR 88/3 / Pl: ~ii și (înv) -giuri / E: lat adagium] (Liv) Aforism.

adagiu s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. MAXIMĂ. SENTINȚĂ.

ADEVĂR. Subst. Adevăr, adevărul-adevărat, veritate (rar), veridicitate, veracitate (livr.); verosimilitate (rar), verosimilitudine (rar), autenticitate, certitudine, realitate, dreptate, valabilitate, validitate, existență obiectivă, lucru real, stare de fapt, realitate; exactitate, precizie, obiectivitate, imparțialitate, nepărtinire (pop.), dreptate, justețe, echitate; cinste, corectitudine, onestitate, probitate (livr.). Axiomă; truism (livr.). Adj. Adevărat, veridic; veritabil, autentic; real, obiectiv; valabil, valid; natural, firesc, nefalsificat, exact, precis, infailibil; just, drept, corect, onest, prob (livr.), cinstit, imparțial, nepărtinitor (pop.), obiectiv, echitabil; indiscutabil, netăgăduit, indubitabil (franțuzism), cert, neîndoios, neîndoielnic, sigur; verosimil, plauzibil, admisibil, posibil. Vb. A fi adevărat, a corespunde cu adevărul; a fi real, a fi valabil. A se confirma, a se adeveri, a se dovedi adevărat. A descoperi (a afla) adevărul, a dezvălui adevărul, a da de adevăr; a stabili adevărul, a despărți apele de uscat; a privi adevărul în față, a spune verde în ochi (în față); a fi de partea adevărului, a se apropia de adevăr. A demonstra, a adeveri, a dovedi, a proba, a confirma, a recunoaște, a considera valabil. Adv. Într-adevăr, în adevăr, desigur, cu adevărat, în realitate, de fapt, de bună seamă, pe bună dreptate, în fapt; (în mod) just; conform adevărului; fără îndoială, neîndoielnic, neîndoios, fără discuție, incontestabil, indiscutabil; precis, în mod precis, negreșit. V. aforism, certitudine, cinste, dreptate, sinceritate.

AFIRMAȚIE. Subst. Afirmație, afirmare, declarație, declarare, spunere (rar), aserțiune (filoz.), susținere. Aprobare, încuviințare; acord, acceptare, accept, consimțămînt, consimțire, asentiment. Recunoaștere, mărturisire, mărturie, depoziție. Confirmare, reafirmare, încredințare, probare; adeverire, atestare; demonstrare, demonstrație, întărire, argumentare, argumentație. Teză; propoziție (log., mat.); teoremă. Adj. Afirmativ, declarativ, asertoric (filoz.), aprobativ, aprobator. Recunoscut, declarat. Probant (rar), probator, probatoriu, aprobator; adeveritor, confirmativ. Vb. A afirma, a susține (fig.), a declara. A aproba, a încuviința, a fi de acord, a accepta, a admite, a consimți, a-și da consimțămîntul, a-și da asentimentul. A recunoaște, a mărturisi. A atesta, a adeveri, a certifica, a confirma, a reafirma, a încredința, a demonstra, a proba, a face dovada, a întări, a argumenta. A relata, a spune, a susține. Adv. Da, de acord, bineînțeles, certamente, desigur, mai așa (pop. și fam.), sigur, negreșit, nu-i vorbă, nici vorbă, neîndoios, fără îndoială, (da) cum (să, de) nu, apoi cum, păi cum (pop.), de bună seamă, (în mod) cert, cu certitudine, cu siguranță, firește; pe cuvîntul meu (tău), pe onoarea mea. V. adevăr, aforism, certitudine, consimțămînt.

*AFORISM (pl. -me) sn. 📝 Sentență, maximă prin care se exprimă în puține cuvinte anumite adevăruri morale sau filosofice [fr. < gr.].

AFORISM s. n. cugetare, judecată care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr; adagiu, maximă, sentință. (< fr. aphorisme, gr. aphorismos)

AFORISM, aforisme, s. n. Maximă, sentință, cugetare. – Fr. aphorisme (lat. lit. aphorismus).

aforism s. n., pl. aforisme

aforism n. sentență sau maximă scurtă și plină de noimă (s’a zis mai întâi de Aforismele lui Hippocrate): vorbește ’n aforisme ca un filozof grec AL.

aforism s. n., pl. aforisme

aforism.

AFORISM, aforisme, s. n. Judecată care redă într-o formă expresivă și concisă un adevăr sau o părere cu privire la viață; cugetare, sentință, maximă. Mi-am amintit... de unele aforisme ale lui în legătură cu ucenicia mea de undițar. Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă și plăcută, chiar cînd nu prinzi nimic, deși peștele de undiță și mămăliga de rîșniță nu țin saț. SADOVEANU, N F. 47.

aforism v. maximă.

AFORISM. Subst. Aforism, cugetare, sentință, maximă, înțelepciune, panseu (ir.), reflecție, reflexie, dicton, apoftegmă (livr.), adagiu (livr.), pildă, zicală, zicere, zicătoare, zicătură, spunere (înv.), expresie, proverb, parimie (rar); citat, citație (înv.); moto; expresie frazeologică, expresie idiomatică, locuțiune. Remarcă, observație. Învățătură, morală, fabulă. Culegere de maxime, parimiar; gnomologie (livr.). Paremiologie; paremiolog. Adj. Aforistic, apoftegmatic (livr.), proverbial, sentențios, gnomic; frazeologic, idiomatic. Paremiologic. Vb. A cugeta, a reflecta; a rosti sentințe (maxime); a cimili (reg.). V. afirmație, gîndire, literatură.

AFORISM (< fr. aphorisme < lat. aphorismus < gr. aphorismos, definiție) Formulare concisă, lapidară, a unei cugetări, a unui adevăr filozofic. Aforismele nu trebuie confundate cu axiomele. Acestea din urmă sînt adevăruri evidente prin ele însele, iar aforismele, mici sinteze, bazate pe experiență. Cultivat de scriitorii antici ca Hippocrat – care l-a folosit pentru întîia oară în denumirea unor precepte medicale – (Aforisme) ilustrat strălucit de La Rochefoucauld, Blaise Pascal și de cei moderni, ca Schopenhauer (Aforisme), aforismul îl întîlnim și în opera unor scriitori români ca Lucian Blaga (Elanul insulei), V. Eftimiu (Vorbe, vorbe, vorbe...), G. Ibrăileanu (Privind viața). Avînd toate însușirile lingvistice și stilistice ale celorlalte specii aforistice (maxima, sentința), aforismele conțin un sens adînc și tocmai de aceea sînt rostite cu intenția de a revizui un loc comun în gîndire, o idee înrădăcinată. Caracteristica literară a enunțului aforistic de adevăruri generale este de natură stilistică. „În formulările maximelor sînt vizibile semne ale unui ton propriu al fiecărui scriitor, cu toată aparența neutră a acestor formulări de adevăruri generale.” (Silvian Iosifeseu, Literatura de frontieră) Sinonim cu adagiu, apoftegmă, maximă, sentință, termeni ce formează obiectul aforisticei. Ex. Tot ce se întîmplă se produce prin contradicție. (HERACLIT) Memoria: un curtean al fiecăruia dintre noi, plin de curtoazie, care caligrafiază trecutul. (LUCIAN BLAGA)

AFORISM s. cugetare, dicton, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~.)

aforism sn [At: MAIORESCU, CR. II, 109 / V: (nob) ~ă / Pl: ~e / E: fr aphorisme, lat aphorismus] Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă Si: adagiu, maximă, sentință.

AFORISM Frază concisă, care cuprinde o formulare cu caracter generalizator sau o reflecție morală ori filozofică; adagiu, maximă*, sentință; Ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuții (La Rochefoucauld). în context* aforismul poate reprezenta ilustrarea sau concluzia enunțului precedent: Lasă că nici mama nici tatăl lui n-o să-și dea niciodată învoirea, dară, chiar și dacă s-ar putea, nu e binecuvântată de Dumnezeu căsnicia făcută peste voința părinților (Slavici); Dumnezeu se vădește în glasul nourilor și al cerbilor, încuviință Kesarion Breb (Sadoveanu). • Caracterul de figură* al aforismului este mai evident în textul poetic, unde se combină uneori cu alți tropi: cu metafora* -O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor (Coșbuc); cu personificarea* – [San Marc] Rostește lin în clipe cadențate: / „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile!” (Eminescu). M.M.

AFORISM s.n. 1. Judecată care redă într-o formă concisă o părere cu privire la viață; sentință, maximă, cugetare. 2. Enunț care sugerează un adevăr teoretic. [< fr. aphorisme, cf. gr. aphorismos – definiție].

AFORISM s. v. maximă.

AFORISM ~e n. 1) Formulă lapidară conținând o cugetare sau un gând adânc; maximă; sentință. 2) Enunț care sugerează un adevăr teoretic. /<fr. aphorisme, lat. aphorismus

aforism s. n., pl. aforisme

aforismă sf vz aforism

AFORISTIC, -Ă, aforistici, -e, adj. De aforism, în formă de aforism, care conține aforisme. Stil aforistic. ◊ Sînt în viață, doamna mea, urmă Andrei pe un ton aforistic și meditativ. HOGAȘ, DR. II 232.

*AFORISTIC adj. 📝 Alcătuit din aforisme, în felul aforismelor: stil ~; forma ~ă e și la modă și cea mai ușoară (VLAH.) [fr. < gr.].

aforistic, ~ă a [At: HOGAȘ, DR. II, 81 / Pl: ~ici, ~ice^[1] / E: fr aphoristique] 1-2 (În formă) de aforism. 3 Care conține aforisme. corectat(ă)

aforistic a. compus din aforisme sau enunțat subt această formă.

AFORISTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism, în formă de aforism, care conține aforisme. – Fr. aphoristique.

AFORISTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care conține aforisme; alcătuit din aforisme. 2) Care este în formă de aforisme. /<fr. aphoristique

AFORISTIC, -Ă adj. În formă de aforism, cu aforisme. [< fr. aphoristique].

AFORISTIC, -Ă adj. 1. în formă de aforism. 2. cu aforisme. (< fr. aphoristique)

AMBIGUITATE Posibilitate de a da două sau mai multe interpretări unei construcții sau unui component al ei, ca o consecință semantică a fenomenelor de omonimie* și polisemie*. 1. în funcție de tipul de omonimie prezent în construcție, ambiguitatea poate fi lexicală, morfologică, sintactică, pragmatică; dacă apare ca o consecință a polisemiei, ambiguitatea este lexicală, a) Propozițiile Și-a închis casa, A împrumutat o carte conțin ambiguități lexicale, ca urmare a prezenței omonimelor lexicale casă₁, „clădire de locuit”; casă₂, „seif” și, respectiv, împrumuta₁, „a da cu împrumut”, împrumuta₂, „a lua cu împrumut”. Propoziția El este un copil bun conține o ambiguitate lexicală, ca urmare a polisemiei adjectivului bun, pe care vecinătatea substantivului copil n-o rezolvă decât parțial, rămânând nespecificate distincțiile semantice dintre: bun₁ „calitate cu referire la generozitate”, bun₂ „calitate cu referire la cumințenie”, bun₃ „calitate cu referire la rezultate școlare”, b) Propoziția Am plecat la facultate conține o ambiguitate morfologică, dată fiind omonimia gramaticală a formei verbale am plecat, care poate fi interpretată ca „singular” sau ca „plural”, c) Construcțiile Îl văd pe Ion mergând pe stradă și Chemarea profesorului conțin ambiguități sintactice, pentru prima fiind posibile patru interpretări: „îl văd pe Ion că merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion care merge pe stradă” / „îl văd pe Ion, când Ion merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion, când eu merg pe stradă”, iar pentru a doua, două interpretări:, „profesorul este cel care cheamă”/ „profesorul este cel chemat”. • Aparține competenței* lingvistice capacitatea vorbitorilor nativi de „a simți” enunțurile ambigue și de a indica semnificațiile diferite. Gramatica generativ-transformațională*, ca model al competenței lingvistice, și-a propus captarea și explicarea fenomenului de omonimie sintactică și, implicit, de ambiguitate sintactică, atribuindu-1 istoriei transformaționale diferite (vezi TRANSFORMARE) a construcțiilor. Structurile omonime sunt construcții în exclusivitate de suprafață*, cărora le corespund structuri de bază* diferite, răspunzătoare de sensurile diferite ale organizării de suprafață, d) Ambiguitățile pragmatice sunt ambiguități de dincolo de sintaxă, relevante din perspectiva enunțării*, fiind explicabile prin intențiile de comunicare diferite încorporate în forma aceluiași enunț; dezambiguizarea* lor este posibilă numai prin raportare la situația* de comunicare. Enunțul Mâine intri la ministru, de ex., încorporează forțe ilocuționare* diferite: aserțiune, rugăminte, promisiune, avertizare, amenințare, ordin, pe care intonația* și accentul*, singure, nu le pot dezambiguiza decât parțial. 2. În stilistică, procedeu bazat pe echivocul* lexical/gramatical rezultat din posibilitatea de a interpreta semantic diferit un cuvânt sau o construcție, în funcție de context'; ambiguitatea are adesea funcție ironică (mai rar și de intensificare prin repetiție), apropiată de aceea a jocului de cuvinte (vezi CALAMBUR). Ambiguitatea stilistică poate fi realizată prin: a) omonimie*: –Veux-tu toute ta vie offenser la grammaire? / –Qui parle d’offenser grand-mere ni grand-pere? (Moliere) – ironia textului provine din faptul că personajul necultivat confundă termenul savant (grammaire „gramatică”) cu un cuvânt cunoscut, omonim (grand-mere „bunică”, la care se adaugă în serie semantică grand-pere „bunic”, pentru sporirea efectului comic); b) polisemie*: Și când se va întoarce pământul în pământ / Au cine o să știe de unde-s, cine sunt? / Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă e tină / Și praf e universul întreg – fără de vină / Ai căzut, geniu mândru (Eminescu). În ambele exemple, sensurile „țărână” și „trup” sunt grupate în același context, cu funcție de accentuare prin repetiție și nuanțare prin semnificația diversă; forma unui astfel de enunț se apropie adesea de aforism; c) încadrare sintactică în context: Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici (Caragiale). • În apariția ambiguității, semnificația cuvântului se poate altera prin intervenția tropilor*: astfel, metonimia* este considerată de unii autori (Fontanier, H. Lausberg) trop prin intermediul căruia se obține ambiguitatea contextuală; în exemplul Capul i s-abate sub tăiosul fier (Bolintineanu). metonimia rezultă din ambiguizarea deliberată, care face posibilă trecerea de la sensul denotativ (vezi DENOTAȚIE) „minereu, metal folosit pentru fabricarea armelor albe” la cel contextual, conotativ (vezi CONOTAȚIE) „sabie”. Antanaclaza* este și ea o figură* definită prin ambiguitate. Numeroasele interferențe posibile cu alte figuri retorice (metonimie, antanaclază, calambur) ne determină să nu privim ambiguitatea ca pe o figură propriu-zisă, ci ca pe un procedeu stilistic emblematic și înglobant, care determină în context alcătuirea unei întregi serii figurative; unele dicționare de retorică (Gh. Dragomirescu) tratează chiar într-o clasă separată așa-numitele figuri ale ambiguității. G.P.D.(1); M.M.(2).

AMUZA, amuz, vb. I. Refl. A petrece în mod plăcut și vesel; a se distra, a se înveseli, a se desfăta. Se amuza mai mult decît noi. IBRĂILEANU, A. 134. ◊ Tranz. Dumnealui îmi servise, pe lîngă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau. SADOVEANU, N. F. 51.

APOFTEGMĂ s. v. aforism, cugetare, dicton, maxima, sentință.

apoftegmă s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. MAXIMĂ. SENTINȚĂ.

ARS LONGA, VITA BREVIS (lat.) arta e lungă, viața e scurtă – Varianta latină a primului aforism hipocratic: „Ho bios brachys, e de techne macra” (O βιος βραχύς ἤ δέ τέχνη μαϰρά)

Ars longa, vita brevis („Arta e lungă, viața e scurtă”) este traducerea în latină a primului aforism al celebrului medic grec Hipocrat, supranumit „părintele medicinei” (460-377 î.e.n.) [...]. Mai răspîndită și mai întrebuințată de-a lungul vremii, versiunea latină s-a impus și a rămas în locul celei grecești din care s-a născut. E folosită ca un sfat, ca un îndemn, cînd vrei să spui cuiva să se grăbească, fiindcă timpul e scurt și sînt multe de făcut. O idee identică exprimă Goethe în Faust (act. 1, sc. 1): „Ach, Gott! Die Kunst ist lang / Und kurz ist unser Leben” (Ah, Doamne! arta e lungă / și scurtă-i viața noastră). ȘT.

Bis repetita placent (lat. „Lucrurile repetate plac”) – Originea acestui aforism se află în Arta poetică a lui Horațiu care spune în versul 365: „Haec placuit semel, haec deciens repetita placebit”, adică: sînt lucruri care plac numai o dată, dar altele, chiar dacă ar fi repetate de zece ori, tot plac. În acest sens trebuie folosit adagiul de mai sus. Și într-adevăr, cu aceeași semnificație s-a referit la el Tudor Arghezi, cînd în „tableta” închinată Bucureștiului, aprecia că acest oraș e un subiect care, chiar dacă e tratat de zece ori, tot plăcut rămîne. LIT.

BLAGA, Lucian (1895-1961, n. sat Lăncram, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof și eseist român. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Inițial expresionistă, cultivînd vitalismul dionisiac, de esență nietzscheană („Poemele luminii”, „Pașii profetului”), lirica sa, deschisă miracolelor lumii, este străbătută de năzuința și deznădejdea cunoașterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului și obsesia morții („În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curțile dorului”). Poeziile sale postume celebrează simbolurile germinației, devenirea cosmică, dragostea. Ca dramaturg, de formulă expresionistă, interpretează original fondul mitic („Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Meșterul Manole”) și istoric național („Avram Iancu”, „Anton Pann”) sau valorifică sugestiile psihanalizei („Daria”, „Fapta”). Autobiografia „Hronicul și cîntecul vîrstelor” urmărește formarea personalității sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (publicat postum, 1990), este o cronică a destinului dramatic al autorului și al poporului român după al doilea război mondial. Aforisme și cugetări („Pietre pentru templul meu”, „Discobolul”). Traduceri din literatura universală (Goethe, Lessing, Hölderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientări ale filozofiei în tradiția kantiană: cunoaștere („Trilogia cunoașterii”), valori („Trilogia valorilor”), cosmologie și antropologie („Trilogia cosmologică”), și are în centru ideea de mister. A criticat pozitivismul și scientismul, susținînd ideea autonomiei filozofiei și a celorlalte forme de creație. În teoria cunoașterii a pledat pentru un raționalism extatic, completînd mijloacele logice de cunoaștere (plus-cunoaștea) cu mijloacele de natură supralogică (minus-cunoașterea); a teoretizat dogma ca metodă imprimîndu-i un sens epistemologic și metafizic. În explicarea creației culturale a apelat la categoriile inconștientului și a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii.

cugeta (cugetat, cugetat), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita. Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637), v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp., port. cuidar. – Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kúšetu, v. esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof); cugetăcios (var. cugetăreț), adj. (înv., rezonabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. préméditer.

cugetare sf [At: MARCOVICI, R. 30/10 / Pl: ~tări / E: cugeta] 1 Gândire. 2 Reflecție. 3 Idee. 4 Minte. 5 Înțelegere. 6 Intenție. 7 Raționament. 8 Aforism.

CUGETARE s. 1. gîndire, meditare, meditație, reflectare, reflecție, reflexie, (înv.) schepsis. (O ~ adîncă.) 2. aforism, dicton, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~i.)

CUIQUE SUUM (lat.) fiecăruia (ceea) ce-i al său, ce-i aparține – Aforism din dreptul roman. E necesar să se acorde cuique suum.

Cu o rîndunică nu se face primăvară (grec. Μία χελιδὼν ἔαρ οὐ ποιεἶ) – maximă a lui Aristotel, din Etica nicomahică (cartea I, cap. 6). Se referă la problema fericirii: „Precum o rîndunică nu face primăvara...”, tot așa o singură zi sau un răstimp scurt nu face pe nimeni deplin fericit. Marele filozof al antichității a fost și autorul altor cugetări care din nefericire s-au pierdut. Numai o parte ne-a parvenit, datorită învățatului grec Diogene Laerțiu care, în opera sa Despre viețile și doctrinele filozofilor (10 cărți), menționează o sumă de aforisme ale lui Aristotel. Cităm cîteva pentru frumusețea lor deosebită: Științele au rădăcini amare, dar fructe dulci – Între un învățat și un ignorant e aceeași deosebire ca între un om viu și un cadavru – Prietenia e un suflet în două trupuri – Speranța este visul omului treaz – Virtutea stă la mijloc, între extreme (vezi: „In medio stat virtus”). Maxima lui Aristotel „Cu o rîndunică nu se face primăvară” a devenit proverb în foarte multe limbi. Îl găsim și la noi în aceeași formă și cu același înțeles. FIL.

Dați-mi un punct de sprijin sprijin și pun pămîntul în mișcare (grec. XXXXX) – cuvinte vestite ale lui Arhimede. Printre numeroasele invenții ale acestui ilustru fizician al antichității, se numără și cele mai mari sisteme de pîrghii și scripeți din acea vreme, pentru ridicarea unor greutăți uriașe. Ceea ce l-a făcut să spună că, dacă ar găsi un punct de reazem în spațiu, ar putea urni și pămîntul din loc. Arhimede nu l-a descoperit. În schimb cuvintele lui au pus în mișcare un aforism de renume universal, care atestă că omul, avînd la îndemină mijloacele necesare, poate înfăptui chiar cele mai fantastice planuri. ȘT.

diatribă sf [At: LEON ASACHI, B. 79/7 / V: (îvr) ~ivă / P: di-a~ / Pl: ~be / E: fr diatribe, lat diatriba] 1 Critică violentă și răutăcioasă. 2 (Pex) Lucrare care conține o diatribă (1). 3 (Pex) Cuvântare polemică. 4 Pamflet. 5 (Ant) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte.

DIATRIBĂ s.f. 1. (Ant.) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogînd cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. Disertație critică; (p. ext.) scriere, cuvîntare violentă, provocare; pamflet. [< fr. diatribe, cf. gr. diatribe – exercițiu].

DIATRIBĂ s. f. 1. (ant.) gen literar promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. disertație critică. (p. ext.) scriere, cuvântare vehementă; pamflet. (< fr. diatribe, lat. diatriba)

DICTON s. aforism, cugetare, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~.)

dicton sn [At: NEGRUZZI, S. I, 263 / Pl: ~oane / E: fr dicton] Expresie, sentință etc. (formulată de o personalitate celebră) devenită proverb Si: aforism, maximă, zicătoare.

DICTON, dictoane, s. n. Expresie devenită proverb; zicătoare, maximă, sentință. Alea jacta est! spuse un intelectual din Comitetul executiv și tălmăci dictonul pentru tovarășii care nu știau carte multă: Zarul e aruncat! PAS, Z. IV 226. Îmi servise, pe lîngă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau. SADOVEANU, N. F. 51. Îi cunosc scriptura și dictonul favorit, pe care-l spune așa de des și cu o atît de fermecătoare clipire de ochi. CARAGIALE, O. II 23.

Don Juan (nume spaniol, Juan corespunde lui loan) – Personaj legendar care a ajuns prototipul cavalerului seducător, fără scrupule. Se pare însă că legenda, foarte înflorită de-a lungul vremii, a crescut totuși dintr-o sămînță de adevăr. Astfel „Cronica Sevillei” pomenește de un tînăr Don Juan Tenorio, care a omorît într-o noapte pe comandorul Ulloa; după ce i-a răpit fiica. Ucigașul a fost atras într-o mănăstire și sugrumat de niște călugări franciscani. Povestea lui Don Juan a fost preluată de literatură și accepțiunea acestui „nume devenit, poreclă” este astăzi unanim cunoscută. Molière a scris comedia Don Juan sau ospățul de piatră, Mozart – o operă care poartă numele aceluiași personaj, Byron – un poem, Pușkin – de asemenea, Schiller – o baladă, Tirso de Molina, N. Lenau, Goldoni, Alexandre Dumas etc., iar la noi Victor Eftimiu (o piesă în versuri). Un sugestiv portret al acestui cinic cuceritor de femei îl găsim în drama în versuri Don Juan Tenorio a poetului spaniol din secolul trecut Don José Zorrilla. Citind lista celor 62 de femei cucerite într-un singur an, Don Juan adaugă: „Îmi trebuie o zi ca să le fac să înnebunească după mine, încă o zi – să le seduc, a treia spre a le părăsi, apoi două zile, ca să le găsesc înlocuitoare, și, în sfîrșit, spre a le uita, îmi trebuie... o oră!” Pentru completarea portretului, reproducem și bilanțul, pe care-l face Leporello, valetul lui Don Juan din opera cu același nume a lui Mozart, unde el înșiră aventurile stăpînului său: „În Italia 700 de femei, în Germania – 800, în Turcia și Franța – 91, iar în Spania – 1003!” În Aforisme, Lucian Blaga consideră însă că de fapt: „Don Juan nu are o mie de pasiuni mărunte, ci o singură pasiune virtuală”. Expresia califică pe bărbații, și îndeosebi pe tinerii nestatornici în iubire. G.M. Zamfirescu, în romanul Maidanul cu dragoste, scrie: „Safta cunoscuse pe toți donjuanii… orașului” (vol. II, pag. 202). (Vezi: Casanova și Barbă-Albastră). LIT.

EFTIMIU 1. Victor E. (1889-1972, n. Boboștița, Albania), scriitor român. Acad. (1949). Piese de inspirație folclorică („Înșir’te mărgărite” – prima încercare de sintetizare a lumii mitologice românești, „Pană Lesnea Rusalim”, „Cocoșul negru”), istorică („Ringala”), mitologică („Prometeu”); comedii satirice („Dansul milioanelor”) și provinciale („Omul care a văzut moartea”), poezii clasicizante, sonete („Odă limbei române”); proză memorialistică („Amintiri și polemici”); aforisme, literatură pentru copii („Păunașul codrilor”); traduceri. 2. Agepsina Macri E. (1885-1961, n. Pitești), actriță română. Soția lui E. (1). Interpretă a eroinelor din piesele lui V. Eftimiu, O’Neill („Din jale se-ntrupează Electra”), Ibsen („Nora”), Shakespeare („Hamlet”, „Macbeth”).

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

EUFEMISTIC, -Ă, eufemistici, -ce, adj. Privitor la eufemism, propriu, caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. [Pr.: e-u-] – Din eufemism (după aforism-aforistic). Cf. germ. euphemistisch.

EUFEMISTIC, -Ă, eufemistici, -ce, adj. Privitor la eufemism, propriu, caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. [Pr.: e-u-] – Din eufemism (după aforism – aforistic). Cf. germ. euphemistisch.

FOLCLOR. Subst. Folclor, creație populară, artă populară, obiceiuri populare, tradiții populare, datini populare. Jocuri populare, dansuri populare; cîntece populare, muzică populară; teatru popular. Literatură populară, creație orală; folclor literar. Proză populară; poveste, basm; legendă; snoavă, fabulă. Poezie populară. Poezie epică; cîntec bătrînesc, cîntec voinicesc, cîntec haiducesc; baladă. Lirică populară; doină, doiniță (dim.), doinișoară; cîntec de lume; cîntec de dragoste; cîntec lăutăresc; cîntec de cătănie; cîntec de joc; strigătură, chiuitură; cîntec istoric; cîntec de leagăn. Ghicitoare, cimilitură. Proverb, zicătoare, zicală, zicătură. Bocet, cîntare de mort. Descîntec, descîntătură. Colind, colindare, colindat, colindă; urare; plugușor; buhai; sorcovă; capra, brezaie. Artist popular; cîntăreț popular, rapsod. Colindător. Folclorist; etnograf. Folcloristică, folclor. Folclorism. Adj. Folcloric; folcloristic; etnografic. Vb. A dansa, a juca. A cînta, a doini, a hori, a cimili (reg.). A boci. A colinda, a ura, a merge cu plugușorul, a merge cu capra; a sorcovi. V. aforism, artă, dansuri populare, literatură, obicei, poezie, proză.

GÎNDIRE. Subst. Gîndire, cugetare, cuget, reflecție, reflexie, judecată, meditare, meditație, filozofare; rațiune, minte, intelect, inteligență, logică, spirit, conștiință; act mintal, acțiune mintală, exercițiu mintal; efort de gîndire, excogitație (livr.); activitate intelectuală, muncă intelectuală. Gînd, idee, concepție, opinie, părere, rezon (înv.). Noțiune, concept. Judecată, raționament. Socoteală, socotire, socotință (înv. și pop.), calcul, chibzuință, chibzuială, chibzuire, judecată sănătoasă, cumpănire, cumpăt, deliberare, considerare. Imaginație, fantezie, intuiție, speculație. Cunoaștere, reflectare. Observație, contemplație, contemplare, examinare, analiză, sinteză, introspecție. Descoperire, invenție, inventare, revelație, revelare. Gînditor, filozof, înțelept, cugetător. Adj. Rațional, intelectual, logic, mintal, mental, conceptual; reflexiv, gînditor, meditativ; îngîndurat, cufundat în sine, adîncit în gînduri, absorbit (fig.), concentrat, atent, dus pe gînduri. Gîndit, cumpănit, cîntărit, socotit, chibzuit, rezonabil, cuminte. Imaginativ, intuitiv, speculativ. Înțelept, deștept. Vb. A (se) gîndi, a cugeta, a raționa, a rezbna (înv.), a medita, a reflecta, a filozofa (fam.), a judeca, a abstrage, a chibzui; a se gîndi, a se socoti, a se cugeta, a sta pe gînduri, a-l fura (pe cineva) gîndurile, a se pune pe gînduri, a se cufunda în gînduri, a cădea pe gînduri, a fi dus cu mintea, a rămîne (dus) pe gînduri, a-i fi (cuiva) gîndul la ceva, a-l frămînta (pe cineva) gîndul; a-și bate capul; a-și sfărîma capul, a-și frămînta mintea (creierii), a se bate cu mintea (cu gîndul); a concepe, a imagina, a plănui; a cîntări (fig.), a cumpăni (fig.), a rumega (fig.), a socoti, a chibzui, a analiza, a despica firul în patru; a concluziona, a conchide, a ajunge la o concluzie, a trage concluzia (concluzii); a avea o idee, a intui, a avea în minte, a-i trece prin minte, a-l bate (pe cineva) gîndul, a-l paște gîndul, a-i da (a-i trece, a-i trăsni) prin (în) gînd (prin cap); a-l duce capul la ceva, a-i umbla mintea. V. aforism, cunoaștere, filozofie, idee, imaginație, inteligență. CLASURI DE ANIMALE 120

GNOMIC, -Ă adj. 1. care conține maxime, sentințe și reflecții morale; aforisme. 2. (despre timpuri verbale) care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. (< fr. gnomique, gr. gnomikos)

GÓMEZ de la SERNA, Ramon (1888-1963), scriitor spaniol. Romane („Văduva albă și neagră”, „Piața de vechituri”, „Romancierul”, „Femeia de ambră”) dominate de o viziune ironică asupra lumii. Autor de grégarii – gen de aforisme umoristice.

GRACIÁN Y MORALES [graθián], Baltasar (1601-1658), scriitor spaniol. Teoretician al conceptismului și al cultismului baroc. Tratate etico-politice („Eroul”; culegerea de aforisme „Oracolul manual și arta înțelepciunii”), Proză didactico-alegorică („Criticonul”).

HABENT SUA FATA LIBELLI (lat.) cărțile își au soarta lor – Terentianus Maurus, „De littersi, syllabis, pedibus et metris”, 258: „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli” („Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor”). Autorul acestui vers a avut el însuși o soartă tristă, întrucât cartea sa de prozodie a fost dată uitării, iar aforismul acesta atribuit altor scriitori latini.

HESHANG GONG, sihastru chinez din perioada dinastiei Han de Apus. Potrivit legendei, împăratul Wendi (179-157 î. Hr.), dorind să înțeleagă mesajul „Cărții despre Tao” (Dao de jing), l-a vizitat, aflând astfel sensul aforismelor lui Laozi. Versiunea lui H.G. a acestei cărți a devenit un text canonic pentru adepții religiei taoiste.

IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936, n. Târgu Frumos), critic, istoric literar și romancier român. Prof. univ. la Iași. Colaborează la unele ziare de orientare socialistă (1889-1900); animator al revistei și cenaclului „Viața românească” (1906-1933). Format sub influența criticii sociologice franceze, a lui C. Dobrogeanu-Gherea, a psihologiei voluntariste și, în parte, a narodnicismului rus. Doctrinar al poporanismului literar (până în 1916) și teoretician al specificului național. Aprofundând raportul dintre artă și mediu, a formulat legea selecției literare („Literatura și societatea”). Contribuții la analiza factorilor care au condiționat evoluția culturii române în sec. 19 („Spiritul critic în cultura românească”). Disocieri în planul modalităților epice („Creație și analiză”). Adversar al impresionismului, a practicat o critică explicativă și psihologizantă („Scriitori și curente”, „Studii literare”). Roman de analiză psihologică („Adela”), aforisme („Privind viața”). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

IDEE. Subst. Idee, noțiune, gînd, concept, noemă. Idee falsă, pseudoidee, pseudoconcept, prejudecată. Judecată, judecare, precept, cugetare, cuget, raționament, rațiune, gîndire; concepție, principiu, doctrină, teorie, filozofie. Părere, opinie, punct de vedere, credință, crez, convingere. Presupunere, supoziție, presupoziție (rar), presupus (pop. și fam.), ipoteză. Ficțiune, închipuire, invenție, născocire, născoceală (rar), scorneală, scornitură (pop.). Intenție, gînd, preocupare, preocupație (înv.); proiect, plan. Ideație, ideogenie (rar). Ideologie. Ideolog. Adj. Ideatic, ideal, de idei, conceptual, spiritual, noțional; rațional, mintal; teoretic, abstract; ipotetic, imaginar. Ideologic. Vb. A avea (o) idee; a-i veni cuiva o idee, a-i veni (a-i trece, a-i trăsni) (cuiva) ceva prin minte (prin cap), a concepe, a-și imagina, a-și închipui, a crede, a presupune, a socoti, a opina, a preopina (rar). A (se) gîndi, a raționa, a reflecta, a medita, a cugeta, a judeca, a cumpăni, a cîntări, a chibzui, a filozofa (fam.). A da cuiva o idee. Adv. Ideologicește. V. aforism, cunoaștere, gîndire, imaginație, inteligență.

iramplasabil, -ă adj. (franțuzism; livr.) ◊ „Iramplasabilul realizator pare a fi asimilat aforismul cu o triplă doză de luciditate.” Cont. 5 VIII 77 p. 9 (din fr. irremplaçable)

KANĀDA (ULUKA) (sec. 5 î. Hr.), învățat indian. Întemeietor al școlii Vaișeșika. I se atribuie prima expunere sistematică, sub formă de aforisme, a concepției acesteia („Vaișeșika-sutra”).

LICHTENBERG [líhtənberg], Georg Christoph (1742-1799), savant german. Prof. univ. la Göttingen. Cercetări în astronomie (meteoriți) și fizică experimentală. Critică de artă („Explicație detaliată a gravurilor lui Hogarth”). Lucrarea sa „Aforisme” relevă calități de umorist, moralit și stilist. Alte lucrări: „Scrisori din Anglia”.

MANUS MANAT LAVAT (lat.) o mână spală pe alta – Aforism al filozofului pitagorician Epiharm, preluat ulterior de Seneca și de Petroniu. Exprimă ideea colaborării în sens bun, uneori în sens rău.^[1]

MARC AURELIU (Marcus Aurelius Antonius), împărat (161-190 d. Hr.) și filozof roman. A purtat războaie la Dunăre împotriva cvazilor și marcomanilor (războaiele marcomanice, 166-180), în timpul cărora a și murit. Faima de filozof stoic se datorează reflecțiilor personale și aforismelor scrise pentru propria edificare și strânse în cele 12 cărți intitulate „Către mine însumi” sau „Meditațiile”.

MAXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

MAXIMĂ s.f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu, o normă de conduită etc.; aforism, adagiu. [< lat. maxima, fr. maxime].

MAXIMĂ s. f. gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită; aforism, adagiu. (< fr. maxime, lat. maxima)

maximă sau sentință (fr. maxime, sentence, „opinie”, „idee strălucită”), figură de stil care constă în a sublinia obiectul (ideea) printr-un enunț concis exprimând o reflecție profundă și generalizatoare asupra lui. M. are această funcție stilistică atunci când este solicitată de un context pe care ea-și propune să-l lumineze (I): „Seara ea plângea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gândul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicât de fericit ar fi, se simte nenorocit când semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.” (I. Slavici) Sin. adagiu, aforism, apoftegmă, pareneză.

MAXIMĂ s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. Maximele lui Confuțius. MOLNAR, I. XI/19, cf. VÎRNĂV, F. M. I, 97^r/16, III^r/25. Nu se abătea niciodată de la maximele vechi. CĂPĂȚINEANU, M. 39. O maximă de căpetenie. VASICI, M. II, 34/26, cf. NEGULICI. Maxime și învățături de morală. ROM. LIT. 431²/25. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II, 153. Ca să nu devie și el stringurat, Cum se întîmplase altui mai-nainte, Adoptă maxima demnă d-a lui stat. MUREȘANU, P. 144/6. Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime. FILIMON, O. I, 123, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mulți chemați, dar puțini aleși. . . Această maximă se poate aplica la toate generațiile ce se succedă. ALECSANDRI, S. 124. Amar acelor domnitori care nu vor voi să înțeleagă această maximă. BOLINTINEANU, O. .431. Această veche maximă rămîne din nefericire aplicabilă și în starea actuală a așa-numitei culturi. MAIORESCU, CR. II, 131, cf. BARCIANU. Nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemână cîte-o maximă. AGÎRBICEANU, A. 132, cf. 150. Maximele și cugetările, cînd sînt descoperiri psihologice, n-au nevoie de comparații ori metafore poetice. IBRĂILEANU, S. L. 19, cf. 5. Maxima sau sentința strecurată în povestirea faptelor este un efect stilistic care trădează pe filozof și pe orator. VIANU, M. 253, cf. id. A. P. 95. Se gîndi la ce ar spune Mara dacă ar citi această maximă. V. ROM. octombrie 1 954, 99. Dosoftei stilizează în felul său lirismul popular, adăugind conținutului biblic al versurilor un ton de maximă, de proverb, LL I, 152. - Pl.: maxime. – Din lat. maxima, fr. maxime.

maximă sf [At: MOLNAR, I. XI/19 / Pl: ~me / E: lat maxima, fr maxime] Gândire formulată concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc. Si: aforism, (liv) adagiu, sentință.

MAXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

MAXIMĂ ~e f. Formulă lapidară, conținând o cugetare, un gând adânc sau o normă de conduită; sentință; aforism. /<lat. maxima, fr. maxime

MAXIMĂ, maxime, s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită; aforism, sentință, adagiu. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II 153.

maximă (valoare maximă, aforism) s. f., g.-d. art. maximei; pl. maxime

mândaș s [At: PAȘCA, GL. / V: măn~ / E: mg mondás „spusă, vorbă; aforism”] (Trs; îe) A-și lua mândașul (de la cineva sau de Ia ceva) A nu mai avea nici o speranță Vz a renunța.

Mens agitat molem (lat. „Spiritul mișcă materia”) – celebru aforism al lui Vergiliu. E începutul versului 727, cartea VI, din Eneida. În Infern, Enea se întîlnește cu bătrînul Anchise, tatăl său. Acesta îi descrie viața după moarte și-i spune: „Cerul întreg și pămîntul și-adîncul cel umed al mării, luna cu globu-i de foc și-al soarelui astru titanic; toate hrănite trăiesc de un spirit: prin totul străbate sufletul, unul mișcînd pe toate-n întregul cel vecinic”. Poetul caută să dea o explicație filozofică existenței pămîntești. El ajunge la concluzia că materia este însuflețită de un principiu spiritual, fără de care ea ar rămîne inertă. LIT.

MILUl vb. IV. Tranz. I. 1. (Mai ales în limbajul bisericesc, de obicei în invocări către Dumnezeu) A-i fi milă¹ (I 1, 3, 4) de cineva (și a-i veni în ajutor), a se arăta milostiv (I); a ajuta pe cineva (din milă¹ I 1, 3, 4). V. m i l o s t i v i (1, 2). Luminreadză fața ta pre noi și ne miluiaște. PSALT. HUR. 54^v/17, cf. 4^r/12. E acmu miluiți fură (a ț d o b î n d i t m i l ă N. TEST. 1648). COD. VOR. 148/5. Miluiaște (c r u ț a-v a C², c r u ț a H, f i- i-v a m i l ă d e D) mișelul și measerul. PSALT. 141, cf. 50, 212, 271. Miluiaște-mă, Doamne. . . că fata me rău se dracește. TETRAEV. (1574), 226. Miluiaște toți cărei fac voia lui. CORESI, EV. 180, cf. 281. Miluiaște-ne, Doamne, după mare milostea ta (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 215/11. Miluiaște-mă pre mine, părinte Avraame, și trimite pre Lazar. CHEIA ÎN. 37^v/23. Te-ndură și miluiaște Pre mișel ce te doreaște. DOSOFTEI, PS. 18/5, cf. BIBLIA (1688), 371¹/45. Apostoli, mucinici, . . . miluiți-mă (a. 1 710). GCR I, 363/15. Eu fără de răutate m-am purtat, iar tu, Doamne, miluiește-mă. ANTIM, P. XXIV. Miluiaște-ne . . . D[u]mnezeule. MINEIUL (1 776), 156^r2/21. Pre tată-tău și pre mumă-ta să-i cinstești și să-i miluiești (a. 1 784). GCR II, 135/11. Doamne! miluiește și iartă pe păcătoasa Calipso ! NEGRUZZI, S. I, 220. Se cade . . . să fie iertată și miluită și prostimea. SADOVEANU, O. V, 693. Că noi cît om mai trăi, Nime nu ne-a milui. . . Că la nime n-avem milă. MARIAN, Î. 511. Toată lumea-aș milui, Jale-n lume n-ar mai fi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 92. Dumnezeu să te miluiască, muiere bună. MERA, L. B. 16. ◊ A b s o l. Un stăpîn și părinte ceartă, dar și miluiește. NEGRUZZI, S. II, 11. ♦ (Popular) A solicita mila¹ (I 1, 4) cuiva, a cere ajutor, îndurare; a implora. Fata-ngălbinea Tot mai tare; ea strîngea Tot mai tare Pumnii săi; mă-sa-n rugare Pe toți sfinții miluia. COȘBUC, P. II, 214. ◊ Refl. M-am miluit și m-am rugat Dă chiabur și dă. bogat. GRAIUL, I, 177. 2. (Regional) A mîngîia pe obraz; a dezmierda. Cf. ALRM I/II H 316, 318. ♦ (Ironic) A bate, a lovi. Unii alunecă, grătarele sar departe pe sub garduri, ei le apucă repede, înainte de a-i vedea boierul și a-i milui cu ciubucul peste umeri. CAMILAR, C. P. 120. ♦ R e f l. (Prin Ban. și sudul Transilv.; despre cîini) A se gudura. ALR I 1153/40, 131. 3. (Învechit) A cruța (de pedeapsă), a absolvi. Nu milui (c r u ț a H, D) toți ce facu fără-leage. PSALT. 112. Giudecași să fie miluiți ceia carii te bat. DOSOFTEI, V. S. octombrie 69^r/26. Pre carii oblicie că-s închiși, trimite de-i scote și-i miluie. NECULCE, L. 257. 4. (Învechit) A scăpa de ceva; a salva. Și-i milui de acel chin ce se chinuiia de tot. CORESI, EV. 424. Zise [orbul]. . . miluiaște-mă. VARLAAM, C. 338. ♦ S p e c. (În credințe bisericești) A salva sufletul cuiva, a mîntui. Pre unii miluiți cu certarea, iar pre alții cu frică-i mîntuiți (a. 1 618). GCR I, 50/18. ◊ R e f l. p a s. Lumea s-au miluit. . . cu răstignirea ta. MINEIUL (1 776), 199^v1/34. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui (a. 1894). ap. TDRG. II. (Numele obiectului dăruit se introduce prin prep. „cu”) 1. A da cuiva de pomană; p. g e n e r. a ajuta (cu bani, mîncare etc.) Au doară ai miluit vrun serac (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 453. Nu fie lui agiutoriu, nece fie cire va milui săracii lui. PSALT. 236. N-au miluit carei le cerea. CORESI, EV. 42, cf. 46, NECULCE, L. 11, GCR II, 94/28. Carele mai nainte gonea săracii, acuma îi miluiaște. MAIOR, P. 41/18. [Zeii poruncesc] a milui și mîngîia pre cei săraci. BELDIMAN, N. P. II, 115. Pomeni. . . va da, Miluind săraci din satu-i. PANN, P. V. I, . 75/2, cf. NEGRUZZI, S. III, 209. Ia, mai bine miluiește baba cu ceva. CREANGĂ, P. 189, cf. 300. Nu numai că n-a miluit în viața lui pe nimeni, dar el lua. . . și bucățica de pîine din gura orfanului. VLAHUȚĂ, O. A. 215. Intră prin curțile oamenilor . . . „Miluiți-mă și pe mine” DELAVRANCEA, O. II, 280. Am fost astfel cel dinții miluit cu o strachină de mîncare. BRĂESCU, A. 90. Îi miluie fiecare cu ce-l lasă inima. STANCU, D. 316. Oameni buni, mă tînguiți, Oameni buni, mă miluiți! ALECSANDRI, P. P. 386. Să vii și la pragul meu, Să te miluiesc și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 261. Îi miluia cîte o vecină bună cu cîte ceva. RETEGANUL, P. I, 42, cf. II, 9. Să te miluim cu ceva, C-o cojiță de mălai. HODOȘ, P. P. 128. Ajutați și miluiți pă . . . săraci. ALR II 3 458/250. Precum te miluiește altul, miluiește și tu pe altul. ZANNE, P. VIII, 325. (F i g.) Miluindu-și prietenul cu aforisme asupra vieții. C. PETRESCU, A. R. 28. Sînt miluiți totdeauna cu o vorbă bună. PAS, Z. I, 51. Te miluia doar cu o predică. T. POPOVICI, SE. 129. ◊ A b s o l. Dereptul miluiaște și dă. PSALT. 69. Tot omul ce va avea mult și nu va milui răpitoriu iaste. CORESI, EV. 42. Cel ce miluiește în veci să pomenește. ZANNE, P. VIII, 326. ◊ R e f l. p a s. Cerșetorii să miluiesc, Iar hoții se pedepsesc. PANN, P. V. II, 29/27. ♦ (Popular) A da de mîncare, a hrăni; p. e x t. a îngriji. Stâpînului său foarte-i plăcea un cățăluș micuț, și-l miluia. ȚICHINDEAL, F. 104/6. De mic m-au crescut, și m-au miluit. ALEXANDRIA, 67/17, cf. ROMANUL GLUMEȚ, 29. Miluiește elinii pînă ieși din sat. Cf. ZANNE, P. U, 371. 2. (Învechit) A face stăpín peste ceva, a înzestra cu ceva, a face o danie; a dărui. Am miluit boiarinul domniei meale Preda țințereanul cu satul Borăștii (a. 1 602). CUV. D. BĂTR. I, 113/3. I-au miluit Trifan postelnicul cu acel sat (a. 1620). ap. TDRG. Și m[i]lui împăratul mănîstirea cu milă mare. FL. D. (1 680), 43^r/2. Pătru Vodă. . . mînăstirile miluia și întăriia. N. COSTIN, L. 562. Iar boierii aceie pre urmă au venit la Petreburcu. . . Și i-au miluit și le-au dat sate, să trăiască acolo. NECULCE, L. 234. Titlul lui de nobleță este talentul, nu rangul de boierie cu care l-a miluit domnia. SADOVEANU, E.70. – Prez. ind.: miluiesc și (învechit și regional milui. – Din v. sl. миловати, (I 2) din scr. milovati.

MÎNDÁȘ subst. (Prin Transilv., în expr.) A-și lua mîndașul (de la cineva sau de la ceva) = a nu mai avea nici o speranță, a-și pierde nădejdea, a renunța (la cineva sau la ceva). Mi-am luat mîndașu să-l mai văd. PAȘCA, GL., cf. com. din ABRUD. Ia-ți rapta și mîndașu de la ceasul ăsta. CV 1950, nr. 11-12, 38. – Și: măndáș subst. Com. din LUPȘA-ABRUD. – Din magh. mondás „spusă, vorbă; aforism”.

MORGENSTERN [mórgənʃtern], Christian (1871-1914), poet german. Influențat inițial de Nietzsche, apoi de budism și de antropozofia lui R. Steiner. Pasteluri neoromantice („O vară”), poeme cu caracter grotesc-umoristic, de accentuată inventivitate verbală („Cântece de spânzurătoare”, „Palmström”), versuri de sensibilitate mistică influențate de filozofia indiană („Reculegere”, „Am găsit o cale”) și erotice („Eu și tu”). Epigrame, aforisme; corespondență.

Nascentes morimur (lat. „Murim, cînd ne naștem”) – paradox vestit al unui poet minor Manilius (secolul lui Augustus), din poemul mistico-filozofic Astronomicon (cartea IV, versul 16). Spre a-i desluși înțelesul, însuși autorul a socotit necesar să precizeze în continuare: finisque ab origine pendet (sfîrșitul atîrnă de la început deasupra noastră). Adică, din clipa cînd intrăm în viață, devenim muritori. Acest sumbru aforism a fost luat în brațe și legănat în operele lor de către numeroși scriitori romantici, sceptici sau pesimiști. Ideea lui Manilius o găsim reluată de Leopardi: „Deopotrivă de nefastă-i ziua de naștere a celui ce se naște” (Cîntec de noapte al unui păstor pribeag din Asia); în Aforismele lui Schopenhauer, în unele versuri ale lui Rilke („Moartea plînge în noi”); la Eminescu: „Parcă-am murit de mult!” (în Melancolie) și „un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” (în Împărat și proletar). Aceeași idee se găsește și în proverbul nostru: Cine vede nașterea, vede și moartea (Proverbe și ghicitori, B.P.T., vol. II, p. 17); sau: Omu-i cu moartea după cap (ibidem, p. 20). Desigur, nascentes morimur n-a rămas fără replică. Vauvenargues îl combate în Maxime: Il faut vivre comme si l’on ne devait jamais mourir (Trebuie să trăim ca și cum n-ar trebui să murim niciodată); Herder, în deviza celor trei L: „Licht, Liebe, Leben!” (vezi) și mulți alții. LIT.

Natura non facit saltus (lat. "Natura nu face salturi) – aforism științific, enunțat ca o lege de către filozoful german Leibniz, în lucrarea Noi eseuri asupra intelectului uman (IV, 16), în anul 1704. Leibniz se referea la domeniul biologic, în sensul că natura nu evoluează brusc la o nouă specie, ci ajunge la ea în mod treptat, prin evoluție lentă. Naturalistul suedez Linné a aplicat această axiomă la lumea plantelor (Philosophia botanica, 77); și, cu timpul, ea s-a extins și la alte domenii. ȘT.

NICULESCU, Ștefan (1927-2008, n. Moreni), compozitor și muzicolog român. Acad. (1996), prof. univ. la București. Inițial integrează gândirea serială într-o entitate de tip modal, ulterior se preocupă de studiul muzicilor arhaice europene și extra-europene. Rol esențial în impunerea eterofoniei ca sintaxă muzicală. Creație diversă: muzică simfonică („Eteromorfie”, „Formanți”, „Aforisme de Heraclit”, „Ison I și II”, „Sincronie I și II”, trei simfonii), muzică de cameră, vocal-simfonică, de scenă, de film, o operă pentru copii („Cartea cu Apolodor”). Lucrări de muzicologie („L’Hétérophonie”), studii despre creația lui G. Enescu („Aspecte ale folclorului în opera lui G. Enescu”), eseuri („Reflecții despre muzică”). Premiul „Herder” (1994).

PALUDAN, Jacob (pe numele adevărat Stig Henning) (1896-1975), scriitor danez. Romane în care face o aspră critică civilizației industriale și societății de consum, prezentând conflictul dintre individ și valorile sale tradiționale, pe de-a parte, și societatea care poartă amprenta tehnicizării, pe de altă parte („Iarna cea lungă”, „Păsări în jurul farului”, „Jørgen Stein” – capodopera sa). Autor de eseuri și aforisme („Gânduri și amintiri”, „Reîntoarcerea la copilărie”, „Bleumarin și negru”).

PANSEU ~ri n. iron. 1) Facultate superioară a creierului omenesc de a reface în mod abstract și generalizat realitatea obiectivă; gândire. 2) Formulă lapidară conținând o cugetare sau un gând adânc; aforism; maximă; sentință. /<fr. pensée

PANSEU s. v. aforism, cugetare, dicton, maximă, sentință.

panseu s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. MAXIMĂ. SENTINȚĂ.

PARIMIE ~i f. rar Expresie concisă, deseori figurată, care conține o generalizare sub formă de povață sau de gând înțelept; vorbă din bătrâni; aforism popular; proverb. [Var. paremie] /<ngr. parimía

parimie s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. ÎNVĂȚĂTURĂ. MAXIMĂ. PILDĂ. PROVERB. SENTINȚĂ. VORBĂ BĂTRÎNEASCĂ. ZICALĂ. ZICĂTOARE.

PARIMIE s. v. aforism, cugetare, dicton, învățătură, maximă, parabolă, pildă, proverb, sentință, vorbă bătrânească, zicală, zicătoare.

Pegas – e numele vestitului cal înaripat din mitologie. Ajuns în Olimp, a intrat în slujba zeilor, dar îndeosebi era considerat calul muzelor. Legenda spune că Pegas a lovit cu copita o stîncă din muntele Helikon (Grecia) și pe loc a țișnit un izvor miraculos. Este vorba de fîntîna Hippocrene, de unde beau poeții ca să capete inspirație. Scriitorii moderni, în dorința de a urca mai lesne pe Parnas (vezi), se servesc de faimosul Pegas, căruia, împrumutîndu-i pe lîngă aripile legendare, aripile fanteziei lor, i-au atribuit rolul de purtător al inspirației poetice. Astfel: „Pegas” sau „a încăleca pe Pegas”, sau „a zbura pe Pegas” etc. au devenit expresii literare care înseamnă: a te lăsa în voia inspirației, a te înălța spre Parnas, spre culmile poeziei. „Odată cal! Cel din Parnas, ce zborul Și-l lua, azi nu-l întrece. Dar Pegasul E știrb, bătrîn – secat îi e izvorul Și de urzici e năpădit Parnasul…” (Pușkin, Căsuța din Colomna, strofa 8) „Cei mai mulți poeți își țin în grajd, în locul Pegasului, un dicționar de cuvinte” (Lucian Blaga, Aforisme). Schiller îl pomenește într-o renumită poezie satirică Pegassus im Joche (Pegas în jug, 1795): e vorba de un poet înfometat care vine la iarmarocul de vite să-și vîndă singura lui avere: calul muzelor. Dar Pegas, supus la probe grele, nu găsește nici un cumpărător. MIT.

pildă s. v. AFORISM. CIUDĂ. CUGETARE. DICTON. GELOZIE. INVIDIE. MACHETĂ. MAXIMĂ. NECAZ. PICĂ. PIZMĂ. PORNIRE. PROVERB. RANCHIUNĂ. SENTINȚĂ. VORBĂ BĂTRÎNEASCĂ. ZICALĂ. ZICĂTOARE.

PILDĂ s. v. aforism, ciudă, cugetare, dicton, gelozie, invidie, machetă, maximă, necaz, pică, pizmă, pornire, proverb, ranchiună, sentință, vorbă bătrânească, zicală, zicătoare.

POUND [paund], Ezra Weston Loomis (1885-1972), poet și eseist american. Admirator al lui Mussolini; activitatea profascistă în Italia, pentru care a fost condamnat (1945) și deținut într-un lagăr de concentrare lângă Pisa; dus apoi în S.U.A. a fost internat într-un spital de boli psihiatrice până în 1958, când s-a întors în Italia. Lirica sa, imagistică și avangardistă, este de o surprinzătoare inventivitate, înglobând în fluxul poetic aforisme și citate în limbi străine. Intenția sa, pornind de la refuzul unei lumi și al unei limbi în disoluție, a fost de a compune o operă epică al cărei subiect să fie istoria conștiinței omului modern, tratând lumea contemporană ca infern, prin reconstituirea universului dantesc („Cantos”). Alte opere: „Cathay”, „Hugh Selwyn Mauberlay”. Eseuri („Spiritul romanesc”, „Cum să citim”, „Ghidul culturii”).

PROVERB ~e n. Expresie populară concisă, deseori figurată, care conține o generalizare a experienței de viață sub formă de povață sau de gând înțelept; vorbă din bătrâni; aforism popular. /<lat. proverbum, fr. proverbe

REM TENE: VERBA SEQUENTUR (lat.) stăpânește materia; cuvintele vin de la sine – Aforism atribuit lui Cato cel Bătrân. Dezvolți cu ușurință un subiect pe care ești stăpân.

REVERDY, Pierre (1889-1960), poet francez. Precursor al cubismului și suprarealismului. Fondator (1916) al revistei „Nord-Sud”. Poeme într-un limbaj ermetic exprimând vocația pentru solitudine și meditație („Poeme în proză”, „Olanele acoperișului”, „Chitara adormită”, „Epavele cerului”). Culegeri de aforisme, note intime și meditații („Mănușa din păr de cal”, „De-a valma”).

SCHLEGEL [ʃlégəl], 1. August Willhelm von S. (1767-1845), scriitor, filolog și istoric al literaturii și artei german. Prof. univ. la Jena și Bonn. Unul dintre fondatorii lingvisticii comparate. Alături de fratele său S. (2), teoretician al școlii romantice de la Jena; a constituit, împreună cu Tieck, Novalis, Fichte și Schelling, prima grupare romantică germană. A cultivat estetica romantică în opoziție cu clasicismul („Prelegeri despre beletristică și artă”, „Despre arta dramatică și literatură”). Sonete, epigrame, elegii. Cercetări asupra limbilor orientale. Traduceri. Friedrich von S. (1772-1829), scriitor, orientalist și filozof german. Frate cu S. (1). Animator și teoretician al școlii romantice de la Jena, care, sub influența filozofiei lui Fichte, a promovat o artă deschisă forțelor vizionare creatoare ale omului, visului, feericului, elementului magic și mistic. Împreună cu fratele său S. (1), a editat revista „Athenäum” (1798-1800). Studii asupra elenismului („Istoria poeților greci și romanilor”, „Despre studiul poeziei grecești”). Aforisme („Fragmente”), de o mare bogăție de idei, cultivând paradoxul ironiei; romanul „Lucinde”. A pus bazele studiului sanscritei („Despre limba și înțelepciunea indienilor”).

Schopenhauer (Arthur) m. filozof german, reprezentantul doctrinar al pesimismului: Lumea considerată ca vointă si ca reprezentate, Aforisme (1778-1860).

SENTINȚĂ ~e f. 1) Decizie a unei instanțe judecătorești. 2) Formulă lapidară conținând o cugetare sau un gând adânc, o normă de conduită; aforism; maximă. [G.-D. sentinței] /<lat. sententia, fr. sentence

SENTINȚĂ s.f. 1. Hotărîre, decizie a unei instanțe judecătorești. ♦ (Fig.) Blam. 2. Maximă, aforism. [< lat. sententia, cf. fr. sentence, it. sentenza].

SENTINȚĂ, sentințe, s. f. 1. Hotărîre, decizie a unei instanțe judecătorești. Desfășură hîrtia ce i se boțise în mînă și citi sentința curții marțiale a diviziei care osîndea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda. REBREANU, P. S. 23. Într-un proces pentru restituire de salar... tînărul Priboianu, printr-o sentință foarte bine motivată, a respins acțiunea ministerului ca nefundată. VLAHUȚĂ, O. A. III 22. Publicul numeros așteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru, care are să-și dea sentința. ALECSANDRI, O. P. 131. ◊ Sentință de moarte = sentință de aplicare a pedepsei cu moartea. Sta în fereastră neliniștit parcă aștepta sentința de moarte, nu știa ce să gîndească, nici gîndea ceva, era un amestec fără șir de icoane turburi, îmbătătoare. EMINESCU, N. 75. ♦ Fig. Veștejire, blam. Nu meritam aspra-ți sentință. CARAGIALE, O. III 214. 2. Maximă, aforism. Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumești imaginare, pe mărgini cu portretele lui Platon și Pitagora și cu sentințe grecești. EMINESCU, N. 45. ◊ (Ironic) Păstrează înțeleptele-ți sentințe pentru copiii tăi. BOLINTINEANU, O. 364. ♦ Deviză. Minutu-acela-n veci mă muncește Ca o sentință e-n mintea mea. ALEXANDRESCU, M. 64.

sentință sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 4 / V: (reg) săntan~, (pop) săn~, (reg) sătănție, săt~, (îrg) ~tență, (asr) ~tenție, (înv) ~ție, sân~, șet~, ~teție / Pl: ~țe și (rar) ~ți / E: lat sententia, fr sentence] 1 Hotărâre a unei instanțe judecătorești Si: (reg) proces. 2-3 (Pgn) Decizie (4-5). 4 Punct de vedere, opinie, apreciere etc. (cu caracter de concluzie). 5 Gândire formulată concis, care exprimă un principiu etic, o normă de conduită etc. Si: adagiu, aforism, dicton, maximă. 6 (Pgn) Decizie a unei comisii de arbitraj. 7 (Fig) Stigmatizare. 8 Deviză (3).

SENTINȚĂ s. f. 1. hotărâre a unui tribunal pronunțată în instanță, a unei comisii de arbitraj. ◊ (fig.) blam. 2. maximă, aforism. (după fr. sentence, lat. sententia)

SENTINȚĂ s. 1. (JUR.) decizie, hotărîre, verdict, (rar) judecată, (inv.) județ, lege, proces. (~ într-un litigiu.) 2. aforism, cugetare, dicton, maximă, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O celebră ~.)

SENTINȚĂ s. 1. (JUR.) decizie, hotărâre, verdict, (rar) judecată, (înv.) județ, lege, proces. (~ într-un litigiu.) 2. aforism, cugetare, dicton, maximă, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O celebră ~.)

SUB LEGE LIBERTAS (lat.) libertate în cadrul legii – Aforism care atrage atenția că libertatea nu trebuie confundată cu cu dezordinea și cu anarhia.

Sub lege libertas (lat. „Libertate, sub lege”) – aforism latin, care afirmă că libertatea trebuie să se manifeste în cadrul îngăduit de lege, adică: libertate, dar în legalitate. Se adresează celor ce confundă libertatea cu dezmățul, celor ce invocă primatul necesității pentru a-și permite orice fel de libertate. ȘT.

sunna sf [At: DEX / E: fr sunna] Tradiție sacră a islamismului ortodox, care întregește și explică Coranul și care se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed.

SUNNA s. f. Tradiție sfântă a islamismului ortodox, care explică și completează Coranul și care se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed. – Din fr. sunna.

Sunna, tradiție sfântă a islamismului ortodox, sistematizată în sec. 9 d. Hr., care explică și completează Coranul, cuprinde norme de comportare pentru toate împrejurările (religioase, sociale, juridice etc.). Se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed.

trufa vb. I (franțuzism) A umple (cu) ◊ „Introducerea, joncțiunea părților și momentelor epilogale au fost trufate cu citate-aforisme, citate-meditații și citate-lozinci.” R.l. 5 IV 72 p. 2 (din fr. truffer)

UNDIȚAR, undițari, s. m. (Rar) Pescar cu undița. Mi-am amintit... de unele aforisme ale lui în legătură cu ucenicia mea de undițar. Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă și plăcută, chiar cînd nu prinzi nimic. SADOVEANU, N. F. 47.

Vita brevis... (lat. „Viața e scurtă...”) – vezi aforismul lui Hipocrat: Ars longa, vita brevis. LIT.

VORBĂ ~e f. 1) Unitate de bază a limbii constituită dintr-un sunet sau o reunire de sunete, dotată cu sens; cuvânt. ◊ În (sau din) două ~e fără multe explicații, pe scurt. 2) Exprimare prin grai; relatare prin cuvinte. ◊ ~e de clacă vorbe multe și fără folos. ~e în vânt (sau goale) vorbe spuse în zadar. Ce mai ~! (sau Nici ~!) a) desigur; fără îndoială; b) în nici un caz. Mai încape ~! este sigur! A avea o ~ cu cineva a dori să-i comunice cuiva ceva. A arunca ~e în vânt a vorbi în zadar. A-și cântări bine ~ele a se gândi bine înainte de a spune ceva. A pune o ~ bună a interveni în favoarea cuiva. A ajunge la ~a (sau ~ele) cuiva a recunoaște că ceea ce a spus cineva este drept. A lua cu ~a (sau a ține de ~) pe cineva a abate, a sustrage pe cineva de la ceva. A nu sufla o ~ a nu divulga un secret. 3) Schimb de păreri, de idei pe cale orală; conversație; convorbire. ◊ Din ~ în ~ discutând despre una, despre alta. A-și lua ~a (sau ~ele) înapoi a-și retrage spusele. Fără multă ~ fără a lungi discuția. A aduce (sau a începe) ~a a începe discuția. A se depărata cu ~a a se abate de la tema discuției. A lua altă ~ a schimba tema discuției. A lungi (sau a întinde) ~a a vorbi prea mult. Ce mai atâta ~! ce să mai continuăm discuția! A lua ~a din gură a se grăbi să spună ceea ce voia să spună altul. A intra în (sau a se pune la) ~ cu cineva a începe o discuție cu cineva. A căuta capăt de ~ a) a dori să discute; b) a căuta motive de ceartă. A fi bun de ~ a fi vorbăreț. A fi scump la ~ a fi tăcut din fire; taciturn. Fie ~a între noi să nu mai afle nimeni; să știm numai noi. A se întrece cu ~a a spune mai mult decât trebuie. A-i tăia (sau a-i reteza) cuiva ~a a) a întrerupe pe cineva la jumătate de cuvânt; b) a face pe cineva să tacă. A spune cuiva două ~e a) a comunica cuiva ceva în grabă; b) a certa pe cineva. 4) Fel, mod de a se exprima. ◊ A fi înțepat la ~ a fi zeflemitor. ~e cu tâlc vorbe înțelepte. dacă ți-i ~a de așa (sau dacă așa ți-i ~a) dacă așa stau lucrurile. 5) Ceea ce promite să facă cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A purta (sau a duce) pe cineva cu ~a a promite cuiva ceva fără să îndeplinească; a ține cu promisiuni. 6) Acord la care ajunge cineva; învoială; înțelegere. ◊ A se înțelege din două ~e (sau dintr-o ~) a se înțelege foarte repede, fără multă discuție. 7) Informație orală și neverificată; zvon; veste. ◊ A lăsa ~ a) a comunica ceva prin cineva, înainte de plecare; b) a lăsa o dispoziție. A trimite (sau a da) ~a a transmite oral o înștiințare. Așa umblă ~a așa se aude. 8) Vorbire de rău pentru a defăima pe cineva; calomniere; clevetire. ◊ A-i scoate cuiva ~e (sau a face pe cineva de ~) a împrăștia zvonuri urâte la adresa cuiva; a face cuiva o reputație proastă. A-i ieși cuiva ~e se spune atunci când se vorbește de rău despre cineva. 9) pop. Învățătură menită să călăuzească pe cineva în diferite situații; povață; îndrumare. 10) Expresie concisă, deseori figurată, care cuprinde o generalizare sub formă de povață sau gând înțelept; aforism popular; proverb. ◊ ~a ceea formulă folosită înainte de a spune un proverb, o zicătoare. [G.-D. vorbei] /cf. sl. dvoriba

VORBIRE. Subst. Vorbire, vorovire (înv. și reg.), rost (azi rar), rostire, grai, glăsuire, zicere, spunere; cuvînt, afirmație, spusă, parolă (fam.). Șoaptă, șoptire, șoptit, șopăială (fam.), șopăire (fam.), șopotire, șoșoire, șoșoit, șușoteală, șușotire, șușotit (rar). Limbuție, locvacitate (livr.), logoree (fam.), debit (fig.), flecăreală, flecărie, vorbărie. Conversație, cozerie (livr.), taifas, taifet (înv.), taclale, șuetă, convorbire, voroavă (înv. și reg.), vorbă, discuție, dialog, colocviu. Cuvîntare, cuvînt, discurs, alocuțiune, perorație, perorare (rar), logos (ir. și fam.), orație (livr., înv.), tiradă; expunere, conferință, prelegere, prelecție (înv.). Întrebare; interpelare, ințerpelație (rar). Monolog, soliloc (livr.); recitare, declamație. Oratorie, oratorism (rar), retorică, elocvență, elocuțiune; retorism, grandilocvență (livr.). Oralitate. Vorbitor, cozeur, rostitor (rar). Limbut, flecar, vorbăreț, vorbă-lungă. Orator, retor, conferențiar, cuvîntător (rar); predicator, propovăduitor. Adj. Oral, verbal. Vorbitor, cuvîntător, cuvîntăreț (rar), rostitor. Șoptitor, șopotitor. Limbut, locvace (livr.), vorbăreț. Vb. A vorbi, a vorovi (înv. și reg.), a cuvînta (rar), a rosti, a grăi (pop.), a glăsui (pop. și poetic), a zice, a spune. A șopti, a șopăi (fam.), a șopoti, a șoșoi, a șușoti. A rupe tăcerea, a deschide gura, a deschide vorba, a da drumul la gură, a prinde (a da) grai, a începe vorba, a intra în vorbă, a începe cuvînt; a i se dezlega cuiva limba, a i se descleșta cuiva fălcile, a i se dezmorți cuiva limba; a vorbi în barbă; a vorbi cu gura altuia. A limbuți (înv.), a flecări, a avea limbă lungă, a fi lung de limbă (limbă lungă), a avea mîncărime de (vierme la) limbă, a da din gură, a vorbi vrute și nevrute. A conversa, a convorbi (rar), a conferi (rar), a se întreține, a discuta, a dialoga (rar), a sta de vorbă, a sta la taclale, a sta la taifas, a tăifăsui, a sta (a ședea) la divan, a divăni (reg.). A lua cuvîntul, a rosti o cuvîntare (o alocuțiune), a face o expunere, a ține un discurs, a perora. A monologa, a vorbi singur; a declama, a recita. A avea limbă de aur, a fi cu limba (fagure) de miere. Adv. Oral, prin viu grai, verbal. V. aforism, afirmație, conversație, cuvînt, destăinuire, grandilocvență, limbuție, particularități de vorbire, sfat, sociabilitate.

zicere s. v. AFORISM. CUGETARE. CUVÎNT. DICTON. EXPRESIE. MAXIMĂ. PROVERB. SENTINȚĂ. TERMEN. VORBĂ. VORBĂ BĂTRÎNEASCĂ. ZICALĂ. ZICĂTOARE.

ZICERE s. v. aforism, cugetare, cuvânt, dicton, expresie, maximă, proverb, sentință, termen, vorbă, vorbă bătrânească, zicală, zicătoare.