ȚINTUIT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice); 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.

țintuit, ~ă a [At: (a. 1760) IORGA, S. D. X, 224 / Pl: ~iți, ~e / E: țintui] 1 Fixat cu ținte¹ (1), cuie etc. 2 (Pex; d. încălțăminte) Cu ținte¹ (3) pe talpă. 3 Împodobit cu ținte¹ (4-7) Si: țintat² (2), (reg) țintelat. 4 (Pex) Împodobit cu pietre scumpe. 5 (Rar) Întărit cu metal. 6 (D. buzdugan, ghioagă etc.) Ferecat cu ghinturi Si: ghintuit. 7 (Fig; adesea complinit cu „locului”, „în loc”, „pe loc”) Încremenit din cauza unei emoții puternice. 8 (Îvr; d. ochi, privire) Încordat. 9 (Îvr; d. ochi, privire) Concentrat într-o anumită direcție Si: ațintit.

ȚINTUIT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. ♦ Fig. Nemișcat, înțepenit, pironit (din cauza unei stări sufletești sau a unei emoții puternice). 2. Împodobit cu ținte, țintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. țintui.

ȚINTUIT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. Avea cizme țintuite. DUMITRIU, N. 135. Ghiță și-a făcut rost de niște ghete cu talpa groasă, țintuită. PAS, Z. I 180. 2. Împodobit cu ținte, p. ext. cu pietre scumpe, cu aur. Ei merg bătînd din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite... Și frîie țintuite, și argintate șele. ALECSANDRI, P. III 200. Oprișanul are-n sat Ogari, căpoi de vînat, Cu zgărzi late, țintuite, Pe la margini poleite. id. P. P. 202.

ȚINTUIT ~tă (~ti, ~te) 1) v. A ȚINTUI. 2) fig. Care este înțepenit (de emoție, de durere etc.); pironit. /v. a țintui

țintuit a. garnisit cu ținte: ghioagă țintuită POP.

țintuít, -ă adj. Garnisit cu ținte cu gămălia mare: ghĭoagă țintuită, chimir țintuit.

țăntui v vz țintui

țintui [At: DOSOFTEI, V. S. martie 40^r/20 / V: (reg) țăn~ / Pzi: ~esc, (rar) țintui / E: țintă¹ + -ui] 1 vt A bate ținte¹ (1), cuie etc. 2 vt A împodobi cu ținte¹ (1-2). 3 vt A fixa cu ținte¹ (1), cuie, piroane etc. Si: a pironi. 4 vt (C. i. un obiect de încălțăminte) A prinde ținte¹ (3) pe talpă pentru a asigura stabilitatea mersului. 5 vt (C. i. un buzdugan, o ghioagă etc.) A fereca cu ghinturi Si: a ghintui². 6 vt (Rar; cu complementul „cuiul”) A-i turti vârful pentru a se fixa mai bine în locul în care a fost bătut. 7 vt (Înv) A întări o instalație cu icuri. 8 vt (Îvr; cu complementul „tunul”) A-i astupa lumina cu un cui sau cu o țintă¹. 9 vt (Înv; spc) A fixa în cuie pentru a tortura, mai ales a răstigni Si: a pironi. 10 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) A supune (pe cineva) oprobriului public Si: a blama (1), a înfiera. 11 vt (Fig; de obicei determinat prin „locului”, „pe loc”, „în loc”) A face pe cineva să nu se poată mișca Si: a imobiliza, a pironi, (îrg) a ținti (3). 12 vt (Fig; de obicei determinat prin „locului”, „pe loc”, „în loc”) A obliga pe cineva să stea pe loc Si: a opri, a pironi, (îrg) a ținti (4). 13 vt A-și îndrepta ochii, privirea într-o anumită direcție. 14 vt A privi fix și insistent. 15 vt (Înv) A ochi. 16-17 vtr (Înv; fig) A (se) îndrepta spre... 18 vt A indica (pe cineva sau ceva). corectat(ă)

ȚINTUI, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A fixa, a înțepeni, a bate (ceva) cu cuie, cu ținte; a pironi. Printre scîndurile țintuite în ferestre pătrundeau lame reci de vînt. DUMITRIU, B. F. 151. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stîlp (sau la stîlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. Ion Ghica își alcătui guvernul... dar îl atacară cu înverșunare albii, cînd firesc ar fi fost să-l săgeteze roșii și să-l țintuiască la stîlp pentru că plecase de la ei. PAS, L. I 249. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămînă nemișcat, neclintit. Fiecare tablou, fiecare piesă aproape te țintuiește locului și-ți cere s-o privești, s-o analizezi, s-o guști. STANCU, U.R.S.S. 116. Rușinea îl țintuise locului. REBREANU, I. 30. A sta (sau a rămîne) ca țintuit locului (pe loc sau în loc) = a se opri și a rămîne nemișcat, neclintit (de spaimă, de mirare etc.); a sta (sau a rămîne) locului. Rămaseră țintuite pe loc, fiindcă pentru întîia oară vedeau un banchet boieresc. PAS, Z. IV 61. Femeia rămîne ca țintuită în loc, neștiind ce să mai zică de bucurie. DUNĂREANU, CH. 108. ♦ A înfige, a bate (cuie, ținte). Și ei că-mi băteau Prin talpe, Prin palme Tot cuie de fier, Ținte de oțel; Ș-und’le țintuia, Sînge că curgea. TEODORESCU, P. P. 27. ◊ (În contexte figurate) Un cerc de foc îi strîngea capul și un cui țintuit în frunte părea că-i sfredelește creierul. BART, S. M. 77. ♦ A sili (pe cineva) să stea nemișcat, neclintit. Țintuit în pat de o rană grea, ofta amar și sarbăd, cu privirile în gol, cu fruntea încrețită. SADOVEANU, O. I 95. După sfîrșitul actului întîi, Radu era singurul care rămăsese țintuit pe scaun. BASSARABESCU, S. N. 167. ◊ (În contexte figurate) Să pui soarelui mîna în piept, să-l țintuiești în loc pe ceruri și să-l îndatorești de a nu se mișca. HOGAȘ, M. N. 158. 2. A împodobi cu ținte. Copiii, îmbujorați la față de ger, se strigau zgomotos unii pe alții, alergînd printre zidurile albe ce sclipeau în bătaia soarelui parcă erau țintuite cu pietre scumpe. BUJOR, S. A. 105.

A ȚINTUI ~iesc tranz. 1) A bate în ținte (pentru a prinde sau a fixa ceva). 2) fig. (persoane) A sili să rămână nemișcat; a pironi; a imobiliza. 3) A împodobi cu ținte. /țintă + suf. ~ui

țintuì v. 1. a bate cu ținte: a țintui un tablou; 2. a înțepeni în genere.

țintuĭésc v. tr. (d. țintă saŭ vsl. *centovati, ca pol. centkować, a puncta). Bat în ținte: a țintui un tabloŭ. Fig. Pironesc, fixez (de ex., cînd doĭ se bat, ĭar unu din eĭ îl împinge pe cel-lalt în părete așa în cît să nu se maĭ poată mișca).

țintuit adj. m., pl. țintuiți; f. sg. țintuită, pl. țintuite

țintui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiesc, 3 sg. țintuiește, imperf. 1 țintuiam; conj. prez. 1 sg. să țintuiesc, 3 să țintuiască

țintui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiesc, imperf. 3 sg. țintuia; conj. prez. 3 să țintuiască

țintui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiesc, imperf. 3 sg. țintuia; conj. prez. 3 sg. și pl. țintuiască

țintui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiesc, conj. țintuiască)

țintuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

ȚINTUIT adj. 1. țintat, (reg.) țintelat. (Chimir ~.) 2. v. înmărmurit. 3. v. ațintit.

ȚINTUIT adj. 1. țintat, (reg.) țintelat. (Chimir ~.) 2. împietrit, încremenit, înlemnit, înmărmurit, înțepenit, neclintit, nemișcat, țeapăn, (înv. și pop.) mărmurit, (înv. și reg.) stîlpit, (fig.) înghețat, înțelenit. (~ de spaimă, de uimire.) 3. ațintit, fixat, pironit, țintit, (rar) sticlit, (înv. și reg.) stîlpit. (A rămas ~; cu privirile ~.)

ȚINTUI vb. 1. v. pironi. 2. v. fixa.

ȚINTUI vb. 1. a pironi, (înv.) a găvozdi. (A ~ ceva în perete.) 2. a aținti, a fixa, a pironi, a ținti, (rar) a sticli, (înv. și reg.) a stîlpi, (rar fig. ) a scufunda. (Își ~ ochii pe...; îl ~ cu privirea.)