șoșotit sn vz șușotit

ȘUȘOTI, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape, frunze etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ușor și uniform; a șopti. [Var.: șoșoti vb. IV] – Formație onomatopeică. Cf. fr. chuchoter.

șoșoti v vz șușoti

șușoti [At: ALEXI, W. / V: (reg) șoș~ / Pzi: ~tesc / E: fo cf fr chuchotter] 1 (Reg) vi (D. ape, frunze, vânt etc.) A șopoti (3). 2-3 vti A șopti (1-2). 4 vt A șopti (3). 5 vi (Îf șoșoti) A râde pe înfundate sau pe ascuns.

șușotit sn [At: DL / V: (reg) șoș~ / Pl: ~uri / E: șușoti] (Reg) 1 Șoptire (1). 2 Șușoteală (2).

ȘOȘOTI vb. IV. V. șușoti.

ȘUȘOTI, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape, frunze etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ușor și uniform; a șopti. [Var.: șoșoti vb. IV] – Formație onomatopeică. Cf. fr. chuchoter.

ȘUȘOTI, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă, a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin și uniform; a șopti. Apele șușoteau lovindu-se de malul lin. V. ROM. octombrie 1953, 14. Auzeau... cum se strecoară fața apei, șușotind și gîlgîind. DUMITRIU, N. 135. – Variantă: șoșoti (EMINESCU, O. IV 109) vb. IV.

ȘUȘOTIT s. n. (Rar) Faptul de a șușoti; șoptire, șoaptă.

ȘOȘOTI vb. IV. v. șușoti.

ȘUȘOTI vb. IV. intr. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti la ureche. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin și uniform. [Var. șoșoti vb. IV. / < fr. chuchoter].

ȘUȘOTIT s.n. (Rar) Faptul de a șușoti; zgomot produs de cineva sau ceva care șușotește; șușoteală. [< șușoti].

ȘUȘOTI vb. intr. 1. a vorbi în șoaptă; a șopti la ureche. 2. (despre ape, frunze) a produce un zgomot lin și uniform. (< fr. chuchoter)

A ȘUȘOTI ~esc intranz. 1) A face schimb de informații pe șoptite. 2) rar (despre ape, frunze etc.) A produce un zgomot specific, ușor și monoton. /Onomat.

ȘUȘOTIT n. 1) v. A ȘUȘOTI. 2) Sunet caracteristic produs de un om sau de un obiect care șușotește. /v. a șușoti

șoșotì v. a șopti: șoșotesc, vorbesc, născocesc NEGR. [Onomatopee].

*șoșotésc v. intr. (fr. chuchoter, a șopti). Barb. (deși la Tkt. și la Panf. e dat ca pop.). Șoptesc, șopotesc. Foșnesc.

șușoti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șușotesc, 3 sg. șușotește, imperf. 1 șușoteam; conj. prez. 1 sg. să șușotesc, 3 să șușotească

șușotit s. n.

șușoti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șușotesc, imperf. 3 sg. șușotea; conj. prez. 3 să șușotească

șușotit s. n.

șușoti vb., ind. prez. 1 sg. și3 pl. șușotesc, imperf. 3 sg. șușotea; conj. prez. 3 sg. și pl. șușotească

șușotit s. n.

ȘUȘOTI vb. 1. v. șopti. 2. v. clipoci. 3. v. foșni.

ȘUȘOTIT s. șoaptă, șușoteală, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude un ~ nedeslușit de glasuri.)

ȘUȘOTI vb. 1. a șopti, (pop.) a șopăcăi, a șopăi, a șușui, (reg.) a șoșoni, (prin Olt. și Munt.) a pupui, (prin Olt.) a șoporoi, (Transilv. și Mold.) a șopoti. (Nu știu ce ~ ei acolo.) 2. a clipoci, a murmura, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 3. a fîșîi, a foșni, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.) erată

ȘUȘOTIT s. șoaptă, șușoteală, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude un ~ nedeslușit de glasuri.)