ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

șerb, șearbă smf [At: PSALT. HUR. 75712 / V: (înv) șarbă, (rar) ~ă sf, șirb sm / Pl: ~i, ~e / E: ml servus, serva] 1 (Înv) Sclav. 2 (Îvr; pex) Persoană aservită cuiva. 3 (Bis; înv; cu determinări ca „lui Dumnezeu”, „Domnului” etc.) Persoană cucernică. 4 (Îvr; îe) Sunt ~ul dumneavoastră (sau al dumitale) Formulă de reverență sau de salut. 5 (În Evul Mediu) Țăran legat de pământul unui latifundiar, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta Si: iobag.

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În orânduirea feudală) Țăran legat de pământul moșierului, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

ȘERB, -Ă, șerbi, -e, s. m. și f. 1. (În orînduirea feudală) Țăran legat de pămîntul moșierului, depinzînd cu persoana și bunurile sale de acesta; iobag, vecin, rumîn. Nu o dată în trecut șerbii maghiari și romîni s-au unit în lupta împotriva grofilor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2938. 2. (Învechit) Sclav, rob. Cărțile bisericești? dar ia, mă rog, pe acele tipărite mai nainte și în vremea mitropolitului Dositeu și vei găsi zicerile:... creștin, înger... șerb. NEGRUZZI, S. I 256.

ȘERB ~i m. 1) (în epoca feudală) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag; serv. 2) (în orânduirea sclavagistă) Persoană aflată în dependență absolută față de un stăpân; rob; sclav; serv. /<lat. servus, serva

ȘERB, ȘEARBĂ s.m. și f. (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) Rob, slugă, sclav. A: Haritina era . . . șarbă . . . orecăruia Caludie. DOSOFTEI, VS. Și dzi . . . șerbului nostru muncitoriului: „fă aceasta”, și va face. L SEC. XVII, 78^r. Persoană aservită cuiva. A: Vom pomeni de începătura și adaosul turcilor . . ., că supt mîna lor și supt jugul lor sîntem șerbi. URECHE. Pre șerbii mei și pre șearbele meale într-acealea dzile vărsa-voiu din duhul mieu si vor proroci. AP. 1646, 3^r. Trimele asupra acestui serb al tău . . . darul tău. N. COSTIN; cf. VARLAAM; DM 1^v, 12^v, 32^v, 33^r, 33^v, 34^r, 35^r, 36^r, 37^r, 39^v, 41^r; DVS, 6^r; DOSOFTEI, VS; L SEC. XVII, 12^r. C: Lumineadză și mie, neharnicului șerbului tău. MOL. 1688, 243^r. Priimeaște ruga șerbei tale. VPV, 124^r. Fă repaus, Doamne, sufletelor șerbilor tăi unde nu este durere. MCCR, 32. Spăseaște fiiul șarbei tale. PS. SEC. XVIII, 45^v; cf. O, 43^r; MCCR, 10,15, 16, 50; MȘE, 89. Etimologie: lat. servus, serva. Vezi și șerbesc, șerbi, serbie. Cf. r o b c ă.

șerb m. 1. cel ce nu se bucură de libertatea personală; 2. în evul-mediu (la noi până deunăzi), cel alipit pământului și care nu putea dispune nici de persoana nici de munca sa: șerbii se numiau în Muntenia rumâni, în Moldova vecini și în Ardeal iobagi. [Lat. SERVUS].

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

șarbă sf vz șerb

șerbă sf vz șerb

șirb sm vz șerb

șerb s. m., pl. șerbi

șerb s. m., pl. șerbi

șerb s. m., pl. șerbi

șerb

ȘERB s. v. aservit, rob, sclav, subjugat.

ȘERB s. v. iobag.

șerb s. v. ASERVIT. ROB. SCLAV. SUBJUGAT.

ȘERB s. (IST.) iobag, rumân, vecin, (rar) serv, (înv.) prost.

șerb (-bi), s. m. – 1. Sclav, rob. – 2. Iobag. Lat. sĕrvus (Pușcariu 1581; REW 7876), cf. it., port. servo, prov. ser, fr. serf, sp. siervo. – Der. șerbi (megl. sirbés, sirbiri), vb. (a se găsi în situația de șerb), din lat. sĕrvῑre (Pușcariu 1582; cf. REW 7874); șerbie (var. șerbire), s. f. (sclavie; servitute); ș(e)arbă, s. f. (femeie iobagă). Serbi este dubletul lui servi, vb., din fr. servir, cu der. (din fr.) servantă, s. f.; serviabil, adj.; serviciu, s. n.; servietă, s. f.; servil, adj.; servilism, s. n.; servitor, s. m.; servitoare, s. f.; servitudine, s. f. Serv (var. servus), s. m. „servitorul dumneavostră”, ca formulă de curtoazie vine din germ. Servus. Deservi, vb. (a servi, a face serviciul de comunicare; a aduce prejudicii, a defavoriza), din fr. desservir, der. desert, s. n., din fr. dessert; deservant, s. m. (econom). Șervet, s. n. (prosop; bucată de pînză), dubletul lui servietă, cf. mr. șărvetă „batistă”, alb. šërvetë, indică o evoluție fonetică greșit explicată, cf. it. salvetta › mag. szalveta › Trans. salvet (Gáldi, Dict., 156), ngr. σερβέτα.

ȘERB subst. 1° sens vechi „rob”. 2° „țăran. aservit”. I. Cu e: 1. Șerb (Dm); frecv., ard. (Ard); – Răspopă (Ștef); – munt. (16 B I 34); – M. (Șoimari); -ești, -eni ss.; -escul (Dm); Șerbu (Paș); – munt. 1451 (13 – 15 B 123); – (Drag 135); -ul, S., mold. (Sd V 54). 2. Șerba Paușescul 1426 (Glos); – fam (Mar; C Ștef) și s. (Dm). 3. Șerbe zis și Șarbe (17 B IV 409); Șerbea (Dm; Sur I, X; 16 B VI 40). 4. Șerbac, V., ard., act.; -a, Ion (16 A I 396); Șerbăcani t. 5. Șerbaia t. (Olt). 6. Șerbașcă b. (Sd XVI). 7. + -co -cu: Șerb/co, -cu (Dm). 8. Prob. cu sincopa lui b: Șerc/aia s., ard.; -ani s. (Sd XXI). 9. Șerbic (16 A III 161); -a (ib). 10. Serbici (Dm); – zis și Șerbescul, Andreico (Ștef); Șerbiceni s. (Dm). 11. Prob. cu afer. Erbic/eni și -eanu. 12. + -an: Șerban, ard. (11 – 13 C I 80); – sec. XIII, (Mori 6); – (Dm; Ștef; Paș), frecv. și astăzi; -a f. 13. Șerbinți (sau < Fierbinți) și Șerbăuți ss. 14. Șerbănuț (Ard). 15. Șerbăn/eci fam.; -ești, -escu, -easa ss. 16. Cu sincopă, Șerbaniu, ard. 1758 (Paș). 17. Șerbancea, G. act. 18. Șerbănil (17 B III 356). 19. Șerbinul m-te (AO XVI 252). 20. Șerb/oiu (Hur); – ard., 1633 (Paș); -oaia, -oeni ss. 21. Șerbotă b. (Ard II 146) și t. (Petr 14). 22. Cf. cu afer. Boțea b. și Boteni s., sau numai din subst. Bot. 23. Șerbătei, Vlad scris și Șerbot/eiu (RI XII 109); -eni, -ești ss (Dm). 24. Șerbetea, ard., 1726 (Paș). 25. Șerbeneți s (Cat mold II). II. Cu a sau ă în temă: 1. Șarb/ă f. (P Gov f° 13) b. (17 B III 54); – f. (C Ștef; 17 B 12; RI X 136) și s. 2. Șărbu (Dm; C Ștef); 1-; Șărbulea, Stan., munt. 1742 (RI VII 177). 3. *Șărbuliță, cu afer. Bulițescu (Cep 38). 4. Șărb/e b. (RA V 118); -ești (Dm). 5. Șarban, vlah din Serbia; Șărban (Dm; Ștef (suret); P Bor 7); -a f. (Ac Bz 36; RI XVIII 155); prob. în unele cazuri prin afereză să fi dat: Banu și Bana < Șerban, -a. 6. Șărbănilă (17 B I 440, II 71). 7. Șărbănuț (Ard II 172); Șărbănești s. (Tec I) > Bănești. 8. Șărbic (C Ștef); -eni, s. (Dm), Șarbica b. (Dm). 9. Șărbiciu, Iurie (16 A IV 200). 10. Șărboiești s. (BCI IV 186).