înhățare sf [At: DA ms / Pl: ~țări / E: înhăța] 1 Prindere cu violență, rapidă și fără veste Si: înhățat¹ (1), înșfăcare. 2 Prindere a cuiva spre a-l duce undeva împotriva voinței lui Si: înhățat¹ (2). 3 (Arg) Examinare a elevilor neatenți Si: înhățat¹ (3). 4 Începere bruscă a unor certuri sau bătăi Si: înhățat¹ (4). 5 Obținere prin violență sau viclenie a unui obiect râvnit sau a unui avantaj Si: înhățat¹ (5).

ÎNHĂȚARE s. f. Acțiunea de a (se) înhăța; înșfăcare.

înhăța [At: PANN, P. V. III, 23 / Pzi: înhaț, (reg) înhăț / E: în- + haț] 1 vt A apuca pe cineva sau ceva cu violență, repede și pe neașteptate. 2 vt A înșfăca pe cineva în special pentru a-l duce, împotriva voinței lui, într-un anumit loc. 3 vr A se lua la ceartă sau la bătaie. 4-5 vtr (Imp; d. lupte) A (se) începe, a (se) angaja prin surprindere. 6 vt (Fig) A obține prin violență ori viclenie ceva râvnit sau avantajos. 7 vt (Arg) A examina elevii neatenți. 8 vr (Nob) A se lega de cineva.

ÎNHĂȚA, înhaț, vb. I. Tranz. A apuca (pe cineva sau ceva) cu violență, repede și pe neașteptate; a înșfăca. Mă înhăță de mînecă și mă scoase pe ușă afară. DELAVRANCEA, H. T. 98. După intîiul moment de surpriză, înhăță de piept pe agresor. CARAGIALE, O. II 94. Chipul zbîrlit al unui lup, apărîndu-se crîncen în contra unei întrege droaie de cîni cari îl înhață de gît, de urechi, de coamă. ODOBESCU, S. III 138. ◊ (Refl. reciproc; rar, în expr.) A se înhăța la bătaie = a se lua la bătaie. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se, înjurîndu-se între dînșii încît p-aci erau să se înhațe la bătaie cu armele. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ Refl. (Rar, despre lupte) A se porni, a avea loc, a se încinge. Lupte mărunte se înhățau între unii și alții. BĂLCESCU, O. II 106.

A ÎNHĂȚA înhaț tranz. A apuca brusc și cu putere; a înșfăca. ◊ A se ~ la bătaie a se lua la bătaie. /în + haț

înhățà v. 1. a apuca repede și cu violență; 2. a se face cu surprindere: lupte mărunte se înhățau între unii și alții BĂLC. [V. haț!].

înháț, a -á v. tr. (d. interj. haț, hîț și înrudit cu înșfac și împrohitesc, precum și cu vsl. -hytitĭ și hyštatĭ, a înhăța [Bern. 1, 144]. Cp. înhap, apuc și hoț). Fam. Înșfac, unflu, apuc răpede: hoțu înhăță punga și fugi, dar și gardistu-l înhăță pe el.

înhățare s. f., g.-d. art. înhățării

înhățare s. f., g.-d. art. înhățării

înhățare s. f., g. d. art. înhățării

înhăța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înhaț, 2 sg. înhați, 3 înhață; conj. prez. 1 sg. să înhaț, 3 să înhațe; imper. 2 sg. afirm. înhață

înhăța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înhaț, 2 sg. înhați, 3 înhață; conj. prez. 3 să înhațe

înhăța vb., ind. prez. 1 sg. înhaț, 2 sg. înhați, 3 sg. și pl. înhață; conj. prez. 3 sg. și pl. înhațe

înhaț.

ÎNHĂȚARE s. apucare, înșfăcare, luare, prindere, (fam. fig.) umflare. (~ cuiva de gât.)

ÎNHĂȚARE s. înșfăcare, luare, prindere, (fam. fig.) umflare. (~ cuiva de gît.)

ÎNHĂȚA vb. a apuca, a înșfăca, a lua, a prinde, (pop. și fam.) a căpui, (pop.) a încăibăra, (prin Transilv.) a agâmba, (Mold. și Transilv.) a găbji, a găbui, (grecism înv.) a proftaxi, (fam. fig.) a căptuși, a umfla. (A ~ o bâtă în mână.)

ÎNHĂȚA vb. a apuca, a înșfăca, a lua, a prinde, (pop. și fam.) a căpui, (pop.) a încăibăra, (prin Transilv.) a agîmba, (Mold. și Transilv.) a găbji, a găbui, (grecism înv.) a proftaxi, (fam. fig.) a căptuși, a umfla. (A ~ o bîtă în mînă.)