înfurcat², ~ă a vz înfurcit²

înfurcat¹ sn vz înfurcit¹

înfurcat n. crestarea vârfului urechii (la oi).

ÎNFURCA² vb. I v. înfurci.

ÎNFURCA¹, înfurcesc,^[1] vb. I. Tranz. (Înv. și pop.) A lua fân în furcă. [Prez. ind. și: înfurc] – În + furcă.

ÎNFURCI, înfurc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Refl. A se bifurca. 2. Refl. recipr. A se certa, a se încăiera. [Var.: înfurca vb. I] – În + furcă.

ÎNFURCIT, -Ă, înfurciți, -te, adj. (Înv. și pop.) Bifurcat. [Var. înfurcat, -ă adj.] – V. înfurca.

înfurca v vz înfurci

înfurci [At: COSTINESCU / V: (cscj) ~rca / Pzi: înfurc, (rar) ~cesc / E: în + furcă] (Îrg) 1 vt (Îf înfurca) A lua fân sau altceva în furcă. 2-3 vtr A (se) desface astfel încât să aibă două sau trei brațe. 4 vr (D. drumuri) A se bifurca. 5-6 vrr (Fig) A avea de furcă cu cineva, (certându-se sau) încăierându-se.

înfurcit¹ sn [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: ~rcat / Pl: ~uri / E: înfurci] (Îrg) 1-3 Înfurcire (1-3). 4 (Fig) Ceartă. 5 (Fig) Încăierare. 6 Crestare a vârfului urechii la oi, boi, cai.

înfurcit², ~ă a [At: H IV, 84 / V: ~rcat / Pl: ~iți, ~e / E: înfurci] (Îrg) 1 (D. nutreț) Luat în furcă. 2 Desfăcut în două sau mai multe brațe. 3 (D. drumuri) Bifurcat. 4 Încăierat² cu cineva. 5 (D. urechile vitelor sau ale cailor) Crestat².

ÎNFURCI, înfurc, vb. IV. (Rar) 1. Refl. A se bifurca. 2. Refl. recipr. A se certa, a se încăiera. [Var.: înfurca vb. I] – În + furcă.

ÎNFURCIT, -Ă, înfurciți, -te, adj. (Rar) Bifurcat. [Var.: înfurcat, -ă adj.] – V. înfurci.

ÎNFURCI, (2) înfurc, vb. IV. Refl. (Popular) 1. (Mai ales despre drumuri) A se bifurca, a se desface în două. Merse, merse pînă ce i se înfurci calea. ISPIRESCU, L. 226. 2. A avea de furcă (cu cineva), a se certa, a se încăiera. Fii mai lăsător și nu te înfurci cu oamenii, că-i știi cît sînt de oțărîți acuma. REBREANU, R. II 105. Dumitru la ei sărea, Pușca de țavă lua, Cu feciorii să-nfurcea. PĂSCULESCU, L. P. 249. – Variantă: înfurca vb. I.

ÎNFURCIT, -Ă, înfurciți, -te, adj. (Popular, despre drumuri) Bifurcat, desfăcut în două. (Atestat în forma înfurcat) Pe ici pe colea se zăresc poteci înfurcate ca de lățimea unei lopeți. DELAVRANCEA, S. 5. – Variantă: înfurcat, -ă adj.

A SE ÎNFURCI pers. 3 se ~ește intranz. pop. 1) (despre drumuri, ape curgătoare) A se despărți în două (ca o furcă); a se bifurca. 2) rar A se lua la ceartă sau la bătaie; a se încăiera. /în + furca

înfurcì v. a se bifurca: li se înfurci calea.

înfurcésc (mă) v. refl. (d. furcă). Mă despart, mă divid, vorbind de ramurĭ saŭ de drumurĭ: drumu se înfurcește. V. bifurc.

înfurca (a ~) (a lua cu furca) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. înfurc, 2 sg. înfurci, 3 înfurcă; conj. prez. 1 sg. să înfurc, 3 să înfurce

înfurci (a se ~) (a se bifurca) (înv., pop.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se înfurcește, 3 pl. se înfurcesc; imperf. 3 sg. se înfurcea; conj. prez. 3 să se înfurcească; ger. înfurcindu-se

*înfurca (a ~) (a lua cu furca) (înv., pop.) vb., ind. prez. 3 înfurcă; imperf. 3 sg. înfurca; conj. prez. 3 să înfurce

!înfurci (a se ~) (a se bifurca) (înv., pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se înfurcește; imperf. 3 sg. se înfurcea; conj. prez. 3 să se înfurcească

înfurci vb., ind. prez. (a avea de furcă, a se certa) 1 sg. înfurc; (a se bifurca) 3 sg. înfurcește

ÎNFURCI vb. v. bifurca.

ÎNFURCIT adj. v. bifurcat.

înfurci vb. v. BIFURCA.

înfurcit adj. v. BIFURCAT.

înfurcat s.n. (reg.) crestarea vârfului urechii la oi.

înfurca, înfurchez, vb. I (reg.) 1. a lua fân în furcă. 2. a (se) desface (ceva) în două părți, în doi craci (cu furca); a (se) bifurca, a se încrăci. 3. (fig.) a avea de furcă cu cineva, a se încăiera.

înfurci, vb. refl. – (reg.) A se bifurca. – Din în- + furcă (< lat. furca) (DEX, MDA).

înfurcit, -ă, înfurciți, -te, adj. – (reg.) Bifurcat, despărțit; crăcănat. – Din înfurci (MDA).

înfurci, vb. refl. – A se bifurca. – În- + furcă (< lat. furca).