ÎNDELETNICIRE, îndeletniciri, s. f. Meserie, profesie; ocupație. ♦ Preocupare, grijă. – V. îndeletnici.

îndeletnicire sf [At: DOSOFTEI. V. S. II. 60/2 V: (înv) ~lepn~ / Pl: ~ri / E: îndeletnici] 1 Ocupație. 2 Profesie. 3 Muncă. 4 Preocupare. 5 (Înv) Tăcere.

ÎNDELETNICIRE, îndeletniciri, s. f. Meserie, profesiune; ocupație. ♦ Preocupare, grijă. – V. îndeletnici.

ÎNDELETNICIRE, îndeletniciri, s. f. 1. Meserie, profesiune; ocupație, treabă. O stradă din mahalaua ta purta numele îndeletnicirii lor: strada Birjarilor. PAS, Z. I 223. Am avut îndeletniciri însemnate cu măritul meu stăpîn. SADOVEANU, Z. C. 278. Fana, ca soră mai mică și fără altă îndeletnicire, era datoare să se ocupe de casă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 185. 2. Preocupare, grijă. Astă femeie, pe buzele căreia stă tipărit surîsul și a căreia îndeletnicire e numai să placă. NEGRUZZI, S. I 323.

ÎNDELETNICIRE ~i f. Activitate de durată mai mare sau mai mică de care se ocupă cineva; ocupație; treabă. /v. a se îndeletnici

îndeletnicire f. ocupațiune.

îndeletnicíre f. Ocupațiune, întrebuințare a timpuluĭ.

îndelepnici v vz îndeletnici

îndelepnicire sf vz îndeletnicire

îndeletici v vz îndeletnici

îndeletni v vz îndeletnici

îndeletnica v vz îndeletnici

îndeletnici [At: CORESI, EV. 133/39 / V: (înv) ~lepn~, îndeletni, ~tica, ~ca / Pzi: ~cesc / E: cf îndelete] 1 vr A se ocupa cu ceva. 2 vr (Pgn) A munci. 3 vr A dezvolta o activitate într-o direcție oarecare. 4 vta (Nob) A înlesni.

DELETNICI vb. IV v. îndeletnici.

ÎNDELETNICI, îndeletnicesc, vb. IV. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se ocupa cu ceva, a executa o muncă în mod continuu, a-și petrece vremea cu ceva. Se îndeletnicește în orele libere cu vînătoarea. SADOVEANU, O. VI 384. Cînd nu păștea caprele și n-avea prilej ca să cînte... atunci se îndeletnicea cu plimbarea prin cămările palatului. POPESCU, B. IV 43. N-am avut vreme pentru asemenea lucru, cu care numai în ceasuri slobode este cuiva iertat a se îndeletnici. NEGRUZZI, S. II 169. – Variantă: deletnici (La TDRG) vb. IV.

A SE ÎNDELETNICI mă ~esc intranz. A-și petrece timpul de muncă sau cel liber; a se ocupa. ~ cu gospodăria. /în + sl. deletnic

îndeletnicí v. a lucra pe îndelete, a se ocupa (sârguitor) cu ceva. [Dial. deletnic, laborios = slav. DĬALATELĬNĬNŬ, muncitor].

deletnicésc V. îndeletnicesc.

îndeletnicésc (mă) v. refl. (d. deletnic). Mă ocup: a te îndeletnici cu plugăria. Vechĭ. A te îndeletnici să facĭ ceva, a fi dispus să, a te grăbi să. – Vechĭ și -epnicesc și deletnicesc.

îndeletnicire s. f., g.-d. art. îndeletnicirii; pl. îndeletniciri

îndeletnicire s. f., g.-d. art. îndeletnicirii; pl. îndeletniciri

îndeletnicire s. f., g.-d. art. îndeletnicirii; pl. îndeletniciri

îndeletnici (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă îndeletnicesc, 3 sg. se îndeletnicește, imperf. 1 sg. mă îndeletniceam; conj. prez. 1 sg. să mă îndeletnicesc, 3 să se îndeletnicească; imper. 2 sg. afirm. îndeletnicește-te; ger. îndeletnicindu-mă

!îndeletnici (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se îndeletnicește, imperf. 3 sg. se îndeletnicea; conj. prez. 3 să se îndeletnicească

îndeletnici vb., ind. prez. 1 sg. si 3 pl. îndeletnicesc, imperf. 3 sg. îndeletnicea; conj. prez. 3 sg. și pl. îndeletnicească

îndeletnicesc, -ceam 1 imp.

ÎNDELETNICIRE s. 1. v. ocupație. 2. v. activitate.

ÎNDELETNICIRE s. 1. meserie, ocupație, profesiune, (înv. și reg.) meșterie, (Mold.) breaslă, (Transilv.) lefterie, (înv.) cin, marafet. (Ce ~ are în prezent?) 2. activitate, lucru, muncă, ocupație, preocupare, treabă, (livr.) travaliu, (înv.) ocupare, preocupație. (Își vede de ~ lui.)

ÎNDELETNICIRE. Subst. Îndeletnicire, ocupație, ocupare, treabă, activitate, muncă, lucru, lucrare, lucrat, roboteală, robotit. Sarcină, însărcinare, misiune, rol, atribuție, datorie, datorință (înv.), îndatorire, îndatorință (înv.), obligație. Meserie, meșteșug, zănat (reg.), profesiune, carieră; profesare (rar); profesionism, profesionalism (rar). Serviciu, slujbă, slujbuliță (dim.), slujbușoară, funcție, post; angajare. Poziție, situație, stare, treaptă (fig.), rang, obraz (înv.). Om al muncii, muncitor, lucrător; salariat, angajat, funcționar, slujbaș; meșteșugar, maistru, meșter, meseriaș; profesionist. Adj. Muncitor, lucrător. Vb. A se îndeletnici, a se ocupa cu ceva, a fi ocupat, a avea o ocupație, a avea treabă, a avea de lucru, a nu-și mai vedea capul de, a nu ști unde e (unde-i stă) capul, a munci, a lucra; a trebălui, a roboti. A face o meserie, a profesa; a exercita (a practica) o meserie (o profesiune); a îndeplini o funcție, a funcționa în calitate de...; a avea o slujbă, a sluji (înv.); a fi în slujbă, a-și face serviciul; a mînca (din) pita lui vodă. A-și alege (a îmbrățișa) o meserie (o profesiune), a se angaja, a intra în serviciu. V. meșteșug, meșteșugar, muncă, obligație, pescuit.

ÎNDELETNICI vb. v. ocupa.

ÎNDELETNICI vb. a se ocupa, (înv. și reg.) a se cuprinde, (înv.) a băilui, a se zăbovi. (Cu ce se ~ ?)